A murit Nicolae Manolescu. Sau mai degrabă simt că ar trebui să spun: s-a definitivat. Nu mai avem scăpare! Eveniment incredibil și, în același timp, dintotdeauna deja petrecut, instaurat și instaurator.
Încerc să înțeleg, să(-mi) explic. Ne-a ajutat să venim pe lume, ne-a ajutat să ne facem un nume și să ne consacrăm cu el, după care, de mult deja, imediat parcă, ne-a dat drumul în lume, ne-a lăsat, aruncîndu-ne direct în Ocean, obligîndu-ne să pășim pe valuri, să ne împiedicăm și să cădem cu și (de) pe picioarele noastre, impunînd și menținînd dinăuntru, de foarte aproape, umbra (de Sine) a distanței critice, și forțîndu-ne să ne obișnuim cu ea dacă tot ne-am apucat de făcut asta, de scris literatură, adică de publicat intimul, de ieșit jupuiți în Istorie.
Și poate că tocmai această intimitate distantă, această distanță dinăuntru, această greu suportabilă umbră obiectivantă, această umbră a datoriei im-personale ca scriitor pe care, multiplu personal, ca eu particular, ca eu micro-colectiv - Generația 80 - și ca supra-eu istoric (literatura română) (trei corpuri ale scriitorului), este ceea ce am resimțit întotdeauna, nedumerindu-mă, în raport cu el (sau, mai bine spus, ca raportare a lui la minele și la sinele meu), și ceea ce constituie, de fapt, poziția bi-facială, personal-impersonală, subiectiv-instituțională, intenabilă, imposibilă, a Criticului, a ceea ce trebuie să fie un critic literar: dubla față, interior-exterioară, a criticului, impunerea pedagogică a spiritului critic, lipirea distanței de fiecare actant scriitoricesc. Adevărata atitudine părintească, de fapt.
Nicolae Manolescu ne-a inculcat, ne-a lipit umbra conștiinței critice. Inevitabil, străină. De azi, veșnică, cu atît mai de nelepădat: obligație enormă, infinită, a fiecăruia față de Literatura pe care o încarnează.
Din viață, dintotdeauna, Nicolae Manolescu a fost umbra critică a fiecăruia. Nedreaptă și uneori indiferentă și chiar persecutorie, străină, așa cum trebuie să fie umbra critică, Sinele împovărător-eliberator.
Nicolae Manolescu a devenit, interior, numele principalei datorii obiective a fiecăruia față de Sinele său, adică față de Literatură. Din lumea umbrelor, Nicolae Manolescu devine, acum, implacabil, Umbra supremă, numele datoriei fiecăruia, ca scriitori, față de Literatură, începînd cu cea mai apropiată, cu cea dată și cea mai inapropriabilă, revenită ca obligație și "legată" ca moștenire (iar orice moștenire e moștenirea unui proiect), Literatura Română.
Încerc să înțeleg, să(-mi) explic, dar știu că Nicolae Manolescu este numele, pentru orice scriitor, al Literaturii Române: umbra nesfîrșită și neîncetată pe care trebuie s-o creștem, chiar dacă tocmai astfel ea ne va apăsa tot mai mult.
Nu mai avem, nu am avut niciodată scăpare: Nicolae Manolescu ne-a legat de literatură, cu care de azi, definitiv, se confundă și ne confundă - ca umbră, ca umbre. Literatura, tărîmul umbrelor vii, luminiscente, sclipitoare, sporovăitoare.
Încerc să înțeleg, să(-mi) explic. Ne-a ajutat să venim pe lume, ne-a ajutat să ne facem un nume și să ne consacrăm cu el, după care, de mult deja, imediat parcă, ne-a dat drumul în lume, ne-a lăsat, aruncîndu-ne direct în Ocean, obligîndu-ne să pășim pe valuri, să ne împiedicăm și să cădem cu și (de) pe picioarele noastre, impunînd și menținînd dinăuntru, de foarte aproape, umbra (de Sine) a distanței critice, și forțîndu-ne să ne obișnuim cu ea dacă tot ne-am apucat de făcut asta, de scris literatură, adică de publicat intimul, de ieșit jupuiți în Istorie.
Și poate că tocmai această intimitate distantă, această distanță dinăuntru, această greu suportabilă umbră obiectivantă, această umbră a datoriei im-personale ca scriitor pe care, multiplu personal, ca eu particular, ca eu micro-colectiv - Generația 80 - și ca supra-eu istoric (literatura română) (trei corpuri ale scriitorului), este ceea ce am resimțit întotdeauna, nedumerindu-mă, în raport cu el (sau, mai bine spus, ca raportare a lui la minele și la sinele meu), și ceea ce constituie, de fapt, poziția bi-facială, personal-impersonală, subiectiv-instituțională, intenabilă, imposibilă, a Criticului, a ceea ce trebuie să fie un critic literar: dubla față, interior-exterioară, a criticului, impunerea pedagogică a spiritului critic, lipirea distanței de fiecare actant scriitoricesc. Adevărata atitudine părintească, de fapt.
Nicolae Manolescu ne-a inculcat, ne-a lipit umbra conștiinței critice. Inevitabil, străină. De azi, veșnică, cu atît mai de nelepădat: obligație enormă, infinită, a fiecăruia față de Literatura pe care o încarnează.
Din viață, dintotdeauna, Nicolae Manolescu a fost umbra critică a fiecăruia. Nedreaptă și uneori indiferentă și chiar persecutorie, străină, așa cum trebuie să fie umbra critică, Sinele împovărător-eliberator.
Nicolae Manolescu a devenit, interior, numele principalei datorii obiective a fiecăruia față de Sinele său, adică față de Literatură. Din lumea umbrelor, Nicolae Manolescu devine, acum, implacabil, Umbra supremă, numele datoriei fiecăruia, ca scriitori, față de Literatură, începînd cu cea mai apropiată, cu cea dată și cea mai inapropriabilă, revenită ca obligație și "legată" ca moștenire (iar orice moștenire e moștenirea unui proiect), Literatura Română.
Încerc să înțeleg, să(-mi) explic, dar știu că Nicolae Manolescu este numele, pentru orice scriitor, al Literaturii Române: umbra nesfîrșită și neîncetată pe care trebuie s-o creștem, chiar dacă tocmai astfel ea ne va apăsa tot mai mult.
Nu mai avem, nu am avut niciodată scăpare: Nicolae Manolescu ne-a legat de literatură, cu care de azi, definitiv, se confundă și ne confundă - ca umbră, ca umbre. Literatura, tărîmul umbrelor vii, luminiscente, sclipitoare, sporovăitoare.