Termenul mediu: kosmos

Cred că una dintre cele mai solide contribuții la tema originii arhitecturii o aduce Indra Kagis McEwen, cu Socrateˊs Ancestor: Essay on architectural beginnings (MIT Press, 1997, tradusă la noi la Ed. IDEA, Cluj, 2010).

Până la discuția despre începuturile arhitecturii, cred că esențială aici este propunerea unui termen intermediar, premergător acestor începuturi: ordinea, kosmos. Ordinea, ca atribut ireductibil al lumii, este inteligibilă și, deci, reproductibilă. Din această capacitate mirabilă a omului de a repeta ordinea macro-cosmică la nivel micro, al structurilor făcute de mâna lui, spune autoarea, se trag, de altfel, nu doar arhitectura, ci și, după aceea, filosofia.

Mirarea filosofică (Aristotel o numea thaumazein) îi va spune acestei uimiri dinaintea cosmosului ca ordine universală și Jeane Hersch, în cartea sa cu același nume, o istorie a filosofiei; e și o uluire, rezultatul căreia este un filosofem, sau mai multe, apoi o filosofie coerentă. Ordinea, gândită ca modalitate de explicare a lumii, este activată încă și mai radical de descoperirile matematicilor, de cosmologie și, îndeosebi, de geometrie. Măsurarea și împărțirea cerurilor mai întâi (mulțumită cărora se putea naviga) și, ulterior, aplicarea acelorași principii și pământului (mulțumită căreia se puteau parcela terenurile pentru agricultură), iată ordinea apariției gradelor de ordine, dacă le pot numi astfel: ceea ce este deja pe cer și ceea ce, în chip mirabil, putem reproduce aici, pe pământ. În civilizațiile deja avansate, în Babilonia, Egipt, apoi în Grecia antică și Roma, se va face sinteza celor două structuri de ordine, cea aplicată cerurilor și cea aplicată pământului, iar arhitectura le va reflecta pe amândouă, lucru care pe noi, cei de astăzi ne uimește peste poate. Dar noi am uitat să mai proiectăm conform structurilor de ordine ale cerurilor, a căror organizare o reflectă cel puțin un tip aparte de arhitectură: sanctuarele.

Tot autoarea noastră crede că datorăm navigației grecești forma templelor acestora (în felul în care datorăm soarelui ziqquratele mesopotamiene și piramidele egiptene, cele din America Latină precolumbiană și chiar cele din Bosnia, despre care știm mai puține). Vasul grecesc se pregătește să intre într-un port și, în semn de pace, vâslașii ridică spre cer vâslele lor, în timp ce nava intră în radă. Dacă luăm această imagine a navei și o rotim cu 180 de grade, avem o machetă a templului, care este, simbolic vorbind, ca și bisericile creștine, un naos, adică (și) o corabie cu credincioși, care navighează pe cer, în căutarea țărmului.

În cazul bisericilor, spune Sf. Maxim Mărturisitorul în a sa Mystagogia, altarul (I se spunea pe atunci hyeration și nu era despărțit de naos prin iconostas, ca la bisericile ortodoxe) a sosit deja în port, în vreme ce naosul încă navighează, tinde spre limanul său (hyeration e naos în act, în vreme ce naosul e hyeration în potență, spune mai filosofic marele teolog creștin).

Mai datorăm doamnei Kagis McEwen încă o ipoteză, venită din discutarea traducerii unui fragment din Politica lui Aristotel, cu privire la originea cetății (polis). Dacă traducerile în engleză vorbesc despre construirea cetății pe un loc înalt, astfel încât din centru să fie vizibile (și, adaug, controlabile) periferiile și teritoriul dimprejur, autoarea propune o altă interpretare. Nu ar fi vorba despre locuri înalte în sensul de altitudine fizică, ci de locuri sacre (în raport cu care locuri sunt înalte în sensul relației cu cerul, cu divinii, dar la fel de bine putem numi acest atribut: profunzime), pentru că de caracterul sacru al centrului depinde venirea în ființă, realitatea întregii cetăți, cu limitele sale cu tot.

Ați fost la Ierusalim? Templul este construit pe un deal, dar nu este cel mai înalt din jur; dimpotrivă, și Muntele Măslinilor, Muntele Căpățânii (lui Adam), loc al răstignirii lui Iisus și Muntele Sion-ul îl domină. E greșit constituit Ierusalimul? Nu, pentru că locul cel mai sacru este cel pe care s-au adăugat, în timp, templele evreiești, dar și Domul de pe Stâncă (locul unde s-ar afla, imprimată în piatră, amprenta piciorului lui Mahomed, răpit la cer de Arhanghel, este coincident, se spune, cu locul unde se va fi aflat depus chivotul lui Moise, cu tablele legii, în Sfânta Sfintelor din templul ebraic precedent. Tot acolo, pe platforma templului, este și o fostă biserică, devenită ulterior moschee, Al Aqsa. Prin urmare, trei religii își revendică Ierusalimul ca loc fondator.

Pe vremuri, jos, în piața unde se strâng credincioșii evrei, dinaintea Zidului Plângerii, era un anunț al rabinului de Ierusalim (nu l-am mai văzut în 2019), care ne anunța că am ajuns în centrul lumii, care e Muntele Moria, pe care e(ra) Templul. Ce vreau să spun este că nu o fi acela mai înalt deal din jur, dar este cel mai sacru dintre toate!

Deci, caracterul sacru nu înseamnă elevație, altitudine, ci profunzime. Cu alte cuvinte, ceea ce vrea să spună autoarea noastră este că Aristotel vedea fundarea cetății pe sau în proximitatea spațiilor sacre, nu neapărat pe înălțimi.

Și tot lui Aristotel, cel din Politica, îi datorăm definiția cetății, în grecește polis, ca tip aparte de așezare umană. Spre deosebire de așezările obișnuite, unde locuiau împreună oameni de aceeași sorginte (familie, trib, religie), în polis se așezau împreună deliberat oameni de origini etnice / tribale diferite, limbi diferite, credințe diferite. Așa că polis, cetatea, devine locul unde facem experiența alterității, a locuirii împreună cu celălalt, diferitul, sub protecția alterității radicale, care este una din definițiile sacrului, conform lui Rudolf Otto.