Cum să le îmblânzesc, să le gonesc pentru un ceas sau două? Apelând desigur, după optimistul "Și mâine este o zi", la cei ce trudesc la înțeleaptă înseninare a oamenilor prin Artă. Chagall, îmi amintesc, își motiva exploziva paletă, tematica, prin dorința de a aduce semenilor, în culori vibrante, bucuria eternelor povești Ea și El, stăpâni ai frumuseții vieții prin supremația iubirii, clipa augustă, singura capabilă să înfrângă Răul universal. Pentru că, în general, viața pământenilor nu este ușoară, spunea pictorul. un zâmbet cromatic e binevenit. Are dreptate, nu? Așa că îndelung am privit reproduceri ale unor picturi sau sculpturi din propriul muzeu, am citit, am ascultat muzică, am încercat chiar și cîte o solitară plimbare prin verde împrospătat de senin albastru.
Conectându-mă însă mersului lumii pentru a-l conștientiza cât mai aproape de adevărul lui, mi-am dat seama, a câta oară?, câtă dreptate avea Shaw: "Cu cât trăiesc mai mult, cu atât sunt mai convins că această planetă este folosită de alte planete ca azil de nebuni ai universului". Un vizionar crud, nu? Mai bine să ne mințim că trăim, precum Candide, în cea mai bună dintre lumile posibile, să ne câștigăm clipele noastre de benefică eliberare.
Cu miraculosul Eric-Emmanuel Schmitt, ale cărui cărți, apărute în seria de autor a editurii Humanitas, am continuat să le citesc.. Sedusă fiind de uluitoarele sale personaje, întotdeauna în răspăr cu norma admisă, de calda, sensibila aplecare asupra nevolniciilor umane, de infinita lui dragoste față de cei aflați în suferință, de permanentul zâmbet păstrat chiar și în momentul descoperirii abominabilului în fișa vreunui erou, de impecabila tehnică a punerii în scenă, neprevăzutul, neașteptatul, intervenind în final ca un bumerang trimis, cu bună știință, cititorului. Și, nu în ultimul rând, de neastâmpărul creativ al prodigiosului scriitor, dramaturg, cineast, actor chiar. Demonstrând astfel că o viață poate fi trăită în întreaga sa plenitudine, o viață trăită plenar, de care, din nefericire, mulți nu au cum să afle, cum s-o primească/privească drept model, întrucât, în general, cititul a devenit o rară/ciudată petrecere a timpului..
Nu l-am părăsit nici pe Salman Rushdie. După frisonanta Casa Golden, mi-a căzut în mâini romanul Furie, al cărui erou, bolnav de furie împotriva a tot ceea ce îl înconjoară, își dă seama că e gata să-și ucidă copilul și soția. Ce ar însemna asta? Care ar fi urmarea? Coșmar: "mărturisire, teama, despărțirea, poliția, psihiatrul, azilul, rușinea, divorțul, pușcăria": Îngrozit, fuge pentru că "Fuga urma să-i mântuiască pe alții de el, ca și pe el de el însuși". Furios este și Rushdie. Nu pe întreaga lume. Doar India și America îl înnegurează definitiv: "În toată lumea asta, doar zbucium și opulență, nu mai sonda chiar nimeni adâncurile minții și ale inimii? Americă de Vis, sunt oare căutările civilizației menite să sfârșească în ghiftuire (...) și în fleacurile din USA Today și de pe Online; în rapacitatea jocurilor de milioane de dolari televizate ori în plăcerea voyeurismului; sau în veșnicele locuri de onoare acordate de Ricky și Oprah și Jerry unor invitați care se ucid între ei după emisiune sau în grețoasa revărsare de comedii din ce în ce mai proaste, destinate tinerilor care-și urlă pe întuneric ignoranța privind ecranul argintiu."
Dau citatul pentru că nu numai în America trăiesc tineri debusolați, pradă fascinației exercitată de emisiunile internetului, ale televiziunilor, înghițite fără discernământul unei minime cunoașteri. În România postdecembristă, cea în care democrația, libertatea sunt confundate cu bunul plac al individului, se întâmplă același lucru. Lipsa de educație, de cultură, vipurile îndoielnice lansate agresiv prin media, influențează puternic tabelul valoric al unui tânăr lăsat să aleagă înainte de a cunoaște. Guvernanții noștri clamează "trebuie să avem un popor educat" în schimb, ori de câte ori ajung la fundul sacului, și ajung an de an, lună de lună, ministerele de resort sunt drastic rectificate bugetar, luându-li-se și puținul promis.
Să mă întorc însă la al meu 2023. Ca în fiecare vară în ultimii ani, fiica prietenei mele ne-a bucurat cu o expediție de necesară descoperire a României de basm. În prima zi, Piatra Neamț, Toplița - popas, Reghin a doua zi, Tîrgu Mureș, după care, în drum spre Oradea, principalul obiectiv, ne-am oprit la Ciucea, la Domeniul muzeal Octavian Goga întins pe 28.000 metri pătrați. În minte îmi răsunau versurile "Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă în poartă", când șoseaua a cotit pe lângă o stâncă din care creștea o casă (de vânătoare, cum am aflat mai târziu). După câțiva metri, ne-am oprit. Alături, a parcat și o altă mașină din care au coborât două persoane care ne-au urmat în urcușul scărilor de piatră. La intrare, Casa muzeală Ady Endre. A cărui prezență ne-a deslușit-o ghidul: prieten bun al poetului maghiar, Goga a cumpărat de la văduva acestuia domeniul, transformându-l în ceea ce vizităm astăzi, prin neprecupețita muncă a iubitei sale soții, Veturia.
Conștiincioase, privim, ascultăm, ieșim curând, îndreptându-ne spre Castelul cu fațadă brâncovenească. Așteptăm sub arcadele porticului de la intrare perechea venită odată cu noi. Ghidul ne explică geografia locului; printre copaci se ridică Mausoleul Iubirii "în care cei doi Goga își odihnesc sfârșitul". În nișa fațadei principale a paralelipipedului de marmoră, Veturia Goga a realizat, printr-o necurmată muncă de douăzeci de ani, o compoziție proprie, în mozaic de Murano. În dreapta, puțin mai jos, vedem turla maramureșeană a Bisericii de lemn (secol 16), adusă dintr-un sat sălăjean, mai sus mânăstirea care adăpostește cele patru maici rămase aici. Soarele arde, ne uităm la ceas, ne grăbește drumul, cei doi din Casa Ady Endre, așteptați de ghid, nu mai apar (și nici nu au mai apărut, interesați fiind, probabil, numai de poetul maghiar).
Intrăm în Salonul de primire. Obișnuită cu austeritatea chinuită a poetului sărac, neașteptata opulență rafinată îmi parazitează privitul. Scrin german de secol 18, ladă florentină realizară în Transilvania în secolul 16, fotolii în piele de Cordoba din secolul 17, sofale Biedermeyer, tablouri din Școala venețiană, un Ressu, șemineu în marmoră de Rușchița, toată această bogată paletă a științei de a trăi ne destăinuie omul Goga. În Salonul Galben, intimitatea caldă naște în minte secvențe cu întâlniri politice de taină sau taifasuri lirice la o ceașcă de ceai englezesc de bună seamă. Porțelanurile și ceramicile germane, englezești, asiatice, ale sufrageriei îmi evocă prânzuri sofisticate, lipsite de suculența gustoasă a sarmalelor strămoșești, de pufoșenia delicioasă a plăcintelor cu brânză.
Urcăm la etaj. În Salonul de muzică un pian Beckstein la care au cântat Dinu Lipatti și Enescu! Nu am voie să ating nimic, dar aș mângâia clapele ascultând acorduri ale fericitelor clipe... Pe un perete o tapiserie lyoneză din secolul 18, pe ceilalți, Grigorescu, Luchian, Tonitza, Șt. Dimitrescu, Pallady. În altă încăpere, o bibliotecă firească pentru un om al Cuvântului: peste 6.000 de volume în română, latină, engleză, germană, maghiară, franceză. Ori de câte ori se elibera din chinga obligațiilor urgente, Goga se refugia aici, unde își petrecea și sărbătorile. Pentru că "Niciodată Ciucea nu a fost mai frumoasă și nu mi-a vorbit mai de-aproape inimii", scria el soției.
La despărțire, ghidul ne-a spus că anul acesta vor primi bani pentru renovare. Tablourile, afumate de vreme, vor fi curățate, mi s-a bucurat gândul. Înainte de a pleca, respirăm aerul ozonat al locului în jurul unei mese de piatră, încercând să înțelegem, a câta oară? relația viață-operă.
Mai departe drum întins cu popas turistic la Carei pentru Castelul Karolyi. Înconjurat de un parc excelent întreținut, cu o istorie începută în secolul 15, când, fortăreață fiind, stătea aprig în calea turcilor năvălitori, devenit apoi, de-a lungul vremii, cetate de apărare, castel baroc, își întâmpină astăzi vizitatorii în romantic stil medieval, alb/negrul zidurilor conferindu-i eleganța regăsită în interiorul mobilat eclectic, Biedermeyer, baroc, neorenaștere îmbinându-se armonios. Am zăbovit în Sala Ștefan Ruha, melodioase acorduri amintindu-ne de prezența celebrului nostru violonist pe podiumul filarmonicii ieșene... Am trecut și prin fața figurilor în ceară ale unor personalități locale, discuțiile aprinse stârnite într-o vreme de muzeul Madame Tussauds domolindu-ne admirația.
Tot aici există și o Expo Africa, unică în țară, conținând trofee ale colecției unui pasionat vânător de bivoli, struți, girafe, elefanți, lei etc. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am putut înțelege patima uciderii unei ființe vii care fuge înnebunită de spaima sfârșitului din fața armelor. Sport? Nicidecum. Doar ancestrală răbufnire a sălbăticiei primare. Un cap de cerb, un altul de girafă sau un picior de elefant nu înseamnă pentru mine decât inimi gonind mai repede ca picioarele, ochi măriți de groază, incapabili să mai deslușească cărarea salvării. Reîntâlnirea cu imensul parc, cu liniștea lui însorită m-a eliberat, deocamdată, din chingile revoltei. Pornim mai departe...
Și, în sfârșit, Oradea. Declarat, pe bună dreptate, cel mai frumos oraș din țară, în același timp fiind și "capitala Art Nouveau" a Europei, surclasând chiar și mirabila Barcelonă a lui Gaudi, pare bucuroasă de venirea noastră. Am locuit patru zile într-o clădire din Piața Unirii, situată chiar vis-a-vis de Palatul Episcopal Greco-Catolic, îmbinare strălucită a neo-romanticului cu neo-bizantin. Impunător cu măsură, în 1919, a găzduit regii României Mari, Ferdinand și neasemuita noastră Maria. Să vezi pe fereastră Catedrala Greco-Catolică unde s-au închinat, să auzi clopotele ascultate și de ei, mi s-a părut deja un prim cadou din partea celui mai harnic oraș din țară.
Și spun harnic, pentru că majoritatea clădirilor aflate în topul turistic au fost construite, la sfârșit de secol 19 și început de secol 20, în doar câțiva ani, arhitecții privind foarte atent spre secessionul vienez, punctul de plecare al europeanului Art Nouveau. Acum, în primul sfert al veacului 21, orașul, folosind fonduri europene, își regăsește strălucirea de atunci la fel de grăbit. Se renovează profesional, niciun detaliu nefiind omis și călătorul, nu știu dacă și locuitorul, se întoarce într-un timp ferice, cel numit La Belle Epoque, când descoperirile, invențiile, timpul, statornic bătut în cuiele tradițiilor, pacea, liniștea, triumful artei păreau nu numai firești, ci și eterne.
După ce ne-am cazat, am grăbit pasul spre cel mai important reprezentant al secessionului vienez, Palatul Vulturul Negru, care adăpostește birouri, restaurante, cluburi, cafenele, păstrând destinația inaugurării inițiale. Liniile unduitoare, decorațiile florale ale celor două clădiri asimetrice, legate în formă de Y, culoarea pastelată îi conferă o alură festivă, binevenită în cenușiul general al existenței. Dintre cele trei intrări, am ales-o pe cea din Piața Unirii. Ora fiind târzie, animația obișnuită a locului ne-a rămas străină. Promițându-ne că ne vom întoarce, am ieșit spre strada Independenței, prin una din cele trei intrări, având deasupra un vitraliu cu un vultur negru.
A doua zi, trecând pe sub arcadele Palatului Primăriei, al cărui Turn cu 250 de trepte ne-ar fi putut oferi o vie panoramă a orașului dacă am fi avut curajul să le urcăm, ne-am îndreptat spre strada Republicii în căutarea unui mic dejun. Ne-a țintuit locului Palatul Moskovits Milksa. Am regretat că ceașca de cafea nu a avut cel puțin trei sute de grame, să mă pot însenina îndelung privind minunea albastru ciel - alb de var decorată floral care se înălța în fața noastră. Traversăm strada și, vis-a-vis de cielul Moskovits vedem Palatul Apollo. În alb-galben, tușat discret în auriu, are o particularitate care mi-a amintit importanța dată la început de secol douăzeci Artei: ultimul etaj, mai înalt decât celelalte, cu ferestre largi, era destinat atelierelor de pictură. Într-un palat!
În agendă, următoarea oprire: Sinagoga Neologă. Traversăm un pod, mergem vreo trei sute de metri, cubul impozantei clădiri, purtând central o înaltă cupolă prevăzută cu ferestre, ni se prezintă cu interesanta sa fațadă neomaură. Intrăm, plătim bilete și, în timp ce privirea aleargă de-a lungul pereților pictați în întregime în stil maur, în cromatică luminoasă, albul predominînd, descoperim și orga uriașă. Ghidul ne explică amabil că locul de rugăciune (pentru 1.000 de evrei) a fost construit între 1877 și 1878, după scindarea comunității evreiești în ortodocși și neologi. Înscrisă pe lista monumentelor istorice, găzduiește, în prezent, concerte, expoziții, cine-concerte. Binevoitor cu dorința noastră de a vedea, ghidul ne trimite și la cea mai veche sinagogă, cea ortodoxă. Urmăm harta, parcurgem per pedes străzi-șantier, ne strecurăm printre utilaje și muncitori, găsim poarta clădirii gălbui, bogat ornamentată ca și în interior, lăcătuită. Ne învârtim în jurul ei, renunțăm, ne întoarcem prin șantier, ne așezăm ostenite pe o bancă în Piața Unirii.
- V-ați odihnt suficient? Acum, renumita Casa Darvas. Adevărat capitol de studiat pentru stilul Art Nouveau.
Situată pe malul Crișului Repede, Casa Darvas-La Roche, construită între 1909 și 1912, impresionează prin frumusețe elegantă, prin elemente specifice secessionismului vienez, prin întreaga ambianță menită să sugereze zilnicul trai al burghezului bogat la început de secol 20. Nu tot mobilierul este original. Un dulap, geometric decorat, a fost adus, în timpul renovării, din Scoția, unde a fost descoperit într-un anticariat, în timp ce celelalte piese ale sufrageriei cu tavan bogat ornamentat cu motive florale luxuriante și nu numai se încadrează liniilor sinuoase specifice modernismului explodat în La Belle Epoque. Tablouri, candelabre, stucaturi sculptate probează specificitatea secessionistă. Originale, ne atrage atenția ghidul, sunt peretele vitrat de la parter, încă un vitraliu de la etaj, fântâna decorată geometric, măștile de calorifer din aramă perforată cu aceleași specifice motive geometrice, clanțele ușilor, purtând inițiala D, a proprietarului desigur, După bucătăria în faianță alb-albastru, ne oprim în dormitor, mobilier neo-rococo din lemn de paltin, perdele, cuverturi, perne, totul în alb. În colț, două manechine, o rochie, albă desigur, desemnând stăpâna casei, alături de cameristă... Îi privesc șorțul terminat în volan dantelat. Când, grăbit, palida confidentă intră fără să mai bată, speriind distinsa doamnă întinsă în pat. Cu glas de fumătoare înrăită, arogant, o oprește în pag:
- Ieși imediat. Capul, ah, mă doare capul. Afară!
- Dar a venit Herr Klimt. Pentru portret....
- Poftește-l imediat, se luminează fața prelungă a Adelei Bloch-Bauer.
- Aici?! se miră camerista.
- Aici. Mi-a făcut o sută de schițe pentru portret. Și ce portret! Numai aur, splendoare incredibilă, cum spune el. Aur ca în mozaicurile bizantine, triunghiuri, pătrate, cercuri, simboluri ale Secessionului, și de el inventat, dar și ochi ca în arta egipteană îmi împodobesc rochia. Uite cui vorbesc de modernismul lui Gustav! Da, sunt muza lui, "Doamna de aur"cum mi-a intitulat portretul... Întreaga societate știe că și capul din "Sărutul" e tot al meu. Și în "Iudith și capul lui Holofern" tot eu sunt. Mișcă-te mai repede, ia și scrumiera, poftește-l, poftește-l imediat, poruncește trufaș femeia îndreptându-și în oglinda venețiană o șuviță de părul negru.
Vreau să-l văd pe trupeșul pictor intrând, mișcându-se printre mobile, la fel de delicate ca să stăpâna casei. Să-l mai întreb de i-a fost iubită ori ba, criticii având păreri împărțite. Dar sunt strigată și povestea se amână...
Ieșim într-un balcon încărcat de flori, viu colorate, parfumate, cu petale catifelate sau mătăsoase tremurând în adierele plăcute care scaldă curtea interioară, un mic rai vegetal. Ciripit melodios, odihnă celestă, pace. Dar nu ale călătorului, nu ale. noastre. Pentru a le mai păstra câteva clipe totuși, ne refugiem pe o bancă, pe malul Crișului Repede. Trecători când și când, cuvinte desperechiate, scurte propoziții ne însoțesc revenirea în timpul dat nouă. Cu toate ale lui. Și ale dumneavoastră.
După o cină la un restaurant japonez, fie-mi scuzat, abia acum am gustat deliciile sushiului, am reperat și frumoasa clădire a Teatrului de stat, statuia lui Ferdinand, întregitorul de țară, din nou Vulturul Negru, după care un somnifer numit remi încheie bogata zi.
În dimineața următoare, căutăm Templul francmasoneriei, construit tot la început de secol douăzeci. Misterul voit al clădirii îmi pare diminuat/înșelat de albul luminos al zidurilor. Nu mă mai întreb de ce fațada nu are ferestre, ci numai un portic al cărui fronton neogrec se sprijină pe doi pilaștri laterali, în mijloc ridicându-se două coloane terminate în capiteluri dorice, de ce opt sfincși străjuiesc pe acoperiș.
Ne alăturăm unui grup condus de un excelent ghid, intrăm în spațiul expozițional: documente, fotografii, accesorii specifice ordinului masonic (șorț, mănuși, colan), un prim Manual al Masoneriei, sosit prin 1888 din America, o prețioasă medalie (aur, argint, email), un potir stingher pe un raft etc. Străbatem apoi Sala Pașilor Pierduți, fără zgomot, să nu stârnim misterul dătător de palpitații care, insinuant, își dovedește prezența în Cabinetul de Reflexie, unde era invitat solicitantul să mediteze la Nu sau Da. După care ajungea în sala mare a templului unde avea loc oficierea cu adevărat misterioasă. Întreb amabilul ghid în ce consta aceasta. Răspuns prompt:
- E singurul lucru neaflat de mine.
Înainte de a ieși zăbovim în fața șirului de masoni români, printre care aflăm numeroase nume de rezonanță istoric-culturală.
Ne-am întors în Piața Unirii, largă, străbătută de orădeni cu treburi. Ce bine te simți stând pe bancă, respirând lenea contemplativă. Nu mult că minutele aleargă. La pas pe străzile din jur, să reperăm palate. Pe strada V. Alecsandri însă m-a fermecat fațada secession a Magazinului de sticlărie Deutsch K.I. decorată cu motive de inspirație populară, în angelic eleganta combinație alb-albastru. Ziua turistică o încheiem la renumita Ciupercă, restaurant pe dealul cu același nume. De unde ni s-a promis o excelentă vedere panoramică a orașului. Poate oboseala ne-a împiedicat s-o detectăm.
V-am scris atâtea despre Oradea considerând-o un exemplu de excelentă reabilitare arhitectonică pentru orașele României noastre fracturată vizibil, și nu numai economic, în locuri bogate și sărace. Locuri în care oamenii muncesc privind viitorul, al lor, al urmașilor lor, și cele în care proiectele mor în dosare clasate, supraviețuirea de azi pe mâine fiind mai lesnicioasă pentru decidenți. Din nefericire nu numai pentru ei.
Cum poți împrăștia cețurile grele sufletul și mintea apasând? Cum te poți elibera, lumina, cum poți respira aerul curat al înălțimilor de viață? Apariția unui prieten, aureolată de speranță, poate ajuta. Un prieten care să-ți reamintească șansa de a-ți trăi clipa pe Pământ. L-am aflat, din click în click, pe James Webb, telescopul spațial aflat la mii de ani lumină de noi, dar prezent, aproape seară de seară, în telefonul meu, cu vești fotografiate din Universul nostru. Scotocit de hărnicia lui stea cu stea, galaxie cu galaxie. Îndepărtându-mi gânduri insomniace, costisitorul meu amic J.W.S.T. îmi trimite o magnifică scenarită cosmică, cu stele rătăcitoare, libere, strălucind hai-hui prin Calea Lactee, cu planete asemănătoare cu Pământul ascunse la margine de Sistem Solar, cu inelele ascunse ale lui Uranus, cu apusul violet al Soarelui interceptat pe Marte, cu detectarea celei mai îndepărtate galaxii din Univers, cu perechile de planete gigantice rătăcitoare prin spațiul cosmic, atrăgându-mă astfel în straniul labirint al Universului. Univers vizitat câteva fericite clipe de miliarde și miliarde de pământeni. Printre care și eu, grăunte de praf stelar liber rătăcind prin Timp.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un termen orientativ este 15 martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)