Scriu, deci, retrospectiva. Pardon, așa îi zicea anul trecut, anul ăsta e top. Despre ce să fie topul unui an? Cel cu bune, cel cu rele? Uite, ca în revistele glossy, o să fac un:
Top cele mai strălucitoare momente:
Am fost în Italia și m-am îndrăgostit de ea (a avut dreptate Ioana M, care a zis că trebuie să mergem doar o dată și o să ne tot fie dor de ea). Prima noastră Italie a fost la Bari - cu parfum de portocal pe aleea către pensiune, cu grădini minunate la periferia de oraș unde era cazarea, cu lămâi și portocali și măslini, cu anghinare și cactuși și maci, o mulțime de maci, cu cel mai haotic trafic și cele mai bune sendvișuri în focaccia, cu vecinele stând la povești în Bari Vecchia și făcând orecchiette, cu tot felul de nimicuri pe la uși, ferestre și balcoane. Polignano a Mare, într-o zi luminoasă si caldă ca amintirea unei întregi vacanțe de vară. Smochinul și academia de muzică de lângă gară la Monopoli, marea agitată și frumoasă, gustul ei pe buzele mele și sarea ei pe hainele mele negre, după ce am fost făcută aproape ciuciulete de un val mare, pe care mi-l dorisem. Lecce, cu pisicile lui, cu prânzul luat la restaurantul ca al unor mătuși, într-o piațetă umbrită de copaci mari, sub care, la ora amiezii, dormea chiar și trenulețul turistic, cu cea mai bună înghețată din Italia și cele mai jegoase toalete. Toate orașele astea, cu centre vechi ca niște ilustrații de cărți de povești.
A doua noastră Italie, la Bergamo, unde administratorul clădirii în care ne-am cazat a întrebat și a înțeles ce vrem de la excursia aceea și a stat mai bine de o oră cu mine, cu harta orașului și a împrejurimilor, și mi-a povestit unde să mergem și cum să ajungem acolo, cum să nu picăm în capcane pentru turiști, am comparat cuvinte și mâncăruri românești și italiene, am râs, apoi a avut grijă să ne tot lase multe capsule de cafea pentru espressor, spre fericirea dimineților noastre cu concerte de clopote de la o catedrală din apropiere. Citta Alta, orașul de sus, cel vechi, cu istorie și concerte, și San Vigilio, etajul de și mai deasupra, cu chiparoși și pace. Ziua minunată de excursie la lacul Iseo, cât pe ce să nu fie, pentru că începuse într-o autogară oarecum murdară, în care nimeni nu știa engleza, dar nu ne-am lăsat și am reușit să aflăm și de unde pleacă autocarul, și că biletele se cumpără în cârciuma autogării. Drumul cu vaporașul spre Monte Isola, probabil cele mai fericite momente din concediile de anul trecut. Drumul cu trenul la Verona, căldura năucitoare de acolo, cișmelele publice în jurul cărora se adunau turiștii beți de soare, mulțimea îngrămădită pe strada cu casa Julietei și în Piazza delle Erbe, liniștea și culorile de la doi pași de acolo, înspre râul Adige. Amfiteatrul roman, pe ale cărui trepte exterioare tocite și lucioase am stat la umbră vreo jumătate de oră și doar ne-am uitat la oameni, cum probabil făcuseră generații înaintea noastră, timp de vreo 2000 ani. Cutia poștală cea mai simpatică, chiar lângă amfiteatru, de unde am trimis vederile luate cu o zi înainte, din alt oraș.
Concertele mari de anul trecut au fost două, minunate. La primul, al trupei The 1975, am mers mai ales pentru Ana, care iubește muzica lor. La al doilea concert, al celor de la Guns N' Roses, am mers mai mult pentru mine. Normal că am și plâns, de prea plin de bucurie. În adolescența mea plină de lupte și fără bani, muzica a fost extrem de importantă, iar cele două concerte la care visam să ajung erau cu Depeche Mode și Guns N' Roses. La Depeche Mode fusesem in 2017, la Cluj.
București în septembrie, posibil cel mai frumos București, pentru mine, e tot la momente luminoase. M-am întâlnit acolo cu Lila și alți oameni faini, am mers la plimbări, teatru, muzee, lansare de carte, prăjituri, cafea, Margarita și prosecco. Acum, că știu că toamna în București este chiar mai frumoasă decât îmi aduceam aminte, aș face din mersul la București in toamnă un ritual al meu.
Am avut discuții minunate - cele uimitoare despre cărți și oameni cu Ana, care pare să fi crescut psihic foarte mult anul acesta; cele chiar și șapte apeluri telefonice pe zi, uneori, cu o prietenă; povești - la telefon sau pe Messenger sau pe Whatsapp - despre orice și despre nimic, unele uimitor de sincere, cu câțiva prieteni. Întâlnirile rare, dar tare-tare bune, cu prieteni mai vechi sau mai noi.
M-am apucat de scris. Mai mult m-am gândit la el decât am chiar scris, dar, Doamne, cât m-am mai gândit! Cât am vorbit despre el! Cât de euforică am fost când m-am hotărât că îmi fac curaj și încerc să scriu! Ce oameni faini am cunoscut datorită scrisului! Cât m-am plâns de nescris sau de scris prost, de cât de stângace sunt, de ce idei leșinate am! Și cât de vinovată m-am simțit când am zis că scriu, apoi am abandonat. Deși întotdeauna mi s-a părut că am motive valide pentru renunțare (printre altele, acela că ziua n-are măcar 30 ore și supraviețuirea ni le consumă uneori pe toate cele 24 disponibile), tot am avut senzația că am renunțat din frică sau lene, și m-am simțit less than. Mi s-a publicat un prim text într-o revistă relativ mare, într-un număr care a apărut și tipărit. Mi-au apărut câteva proze scurte pe LiterNet. Ce am învățat eu cu aceste ocazii a fost că stresul că vor vedea toți ce am scris poate fi mai mare decât bucuria că s-a publicat ce am scris.
Top 5 greșeli pe care nu ar trebui să le mai fac, dar le voi mai face:
Am dormit prea puțin.
Am ieșit prea puțin din casă.
M-am înfundat cu cafea și ceai negru până am ajuns să nu mai pot dormi și să-mi bată inima ca nebuna. Acum le dozez cu grijă și consider cafeaua decofeinizată un foarte bun prieten.
Am amânat unele lucruri până fie a crescut stresul prea tare, fie a devenit urgent să le fac.
M-am apucat de o activitate nouă, care mi-a mâncat ce timp liber aveam, în care primesc feedback critic mereu și niciodată nu e perfect, în timp ce făceam deja o altă activitate în care eram începătoare și mai și cresc o adolescentă (grozavă, dar tot adolescentă). Combinate, mi-au dezgropat senzația că sunt insuficientă, că n-o să pot niciodată, că probabil aspir la ceva ce mă depășește.
Din cauza tuturor ăstora, am fost anxioasă, m-am simțit veșnic pe fugă, am avut îndoieli peste îndoieli, extinse de la o felie de viață la alta și la toate.
Top 3 ce as vrea musai să-mi aduc aminte peste 20 ani:
Că m-am apucat de scris și că asta în sine este o victorie, atunci când amâni de o viață o nevoie și un vis, cum este scrisul, pentru mine.
Că am fost în Italia și am fost fericită când am simit parfumul de portocal și când am mers cu vaporașul pe lac, într-o oră ca dinspre nicăieri și spre niciunde, cu vântul și soarele în păr, un fel de clip personal la Wonderful Life al lui Black.
Că am fost la concertul Guns și că existaseră vremuri când nu speram la așa ceva. Că fiica mea adolescentă a fost fericită să vină cu mine la concertul ne-tinereilor de la Guns, a căror muzică o tot ascultase în casă, și i-a plăcut teribil.
Pe scurt, am trecut prin anul ăsta cu senzația că n-am avut timp și obsesia anului a fost scrisul, am pendulat între euforie și exasperare, dar am cunoscut oameni faini, am văzut locuri minunate, am participat la evenimente grozave, am mai trăit un an. Mă gândesc că, dacă mă străduiam un pic la începutul textului ăstuia, aș fi putut rezuma așa anul 2023 și aș fi putut livra la LiterNet cea mai scurtă retrospectivă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)