Ciorbă din păcatele părintelui Nicodim

Ziua de azi, deși o zi obișnuită de lucru, a fost minunată. Cerul părea festiv, soarele strălucea a sărbătoare, plutea o undă de rugăciune în liniștea pădurii, în melodia evlavioasă a cișmelei. Era ceva smerit în călcătura motanului negru care traversa îngândurat curtea și se urcă alene în cerdac.

Părintele Sisoi și cu mine stăteam la masă sub bolta de viță de vie, bucurându-ne de această zi frumoasă. Departe, mai jos, se așternea verdele câmpiei, încadrat de siluetele albăstrui ale munților și ale culmilor împădurite și răzlețe care își ridicaseră cu smerenie vârfurile drepte spre cer, ca într-o rugăciune.

Părintele Sisoi, sprijinit de bancă, număra încet și cu calm mărgelele de chihlimbar ale mătăniilor, cu mâinile sale frumoase și plinuțe, pierdut în tăcere.

Prin curte trecu, încins cu un șorț alb și ducând niște vase în mână, bucătarul mânăstirii, pe jumătate surd.
Părintele Sisoi i-a făcut un semn cu mâna.
- Este gata, este gata? a strigat el tare și răspicat, scoțându-și ceasul din buzunarul brâului său de catifea și privindu-l.
- A-a - va fi - a răspuns bucătarul, făcându-ne semn cu mâna să mai avem răbdare și, fără să mai aștepte altă întrebare, o porni spre bucătărie.

Pe fața părintelui Sisoi a radiat un zâmbet plin de bunătate.
- Știi ce vom mânca astăzi? s-a întors spre mine.
- Iar ați pregătit o ispită, părinte, am spus în timp ce-i arătam din ochi sticla de vin care se răcea în jgheabul cișmelei.

Sticla aceea, când era așezată acolo, prevestea mereu ceva mai special pentru prânz. Ghiveci, tocăniță picantă de oaie, pui la cuptor sau frigărui.
- Nu, a spus părintele Sisoi punându-și mâinile pe masă. Astăzi vom mânca ceva simplu în esență, dar plin de semnificație. Azi te voi trata cu o ciorbă din păcatele părintelui Nicodim.

L-am privit surprins și cu admirație pentru gluma cea bună.
- Nu glumesc, dragule - a spus părintele Sisoi și și-a plecat capul îngândurat. Spun chiar adevărul, astăzi vom mânca o ciorbă din păcatele părintelui Nicodim. Iată, a trecut deja un an de când, fie-i țărâna ușoară, sărmanul de el se odihnește în cimitirul mănăstirii, sub gutuiul pe care el însuși l-a sădit și îngrijit. Modestia de care a dat dovadă pe când era în viață a făcut să se dea repede uitării numele acestui om bun, al cărui suflet a trăit cu frică de Dumnezeu și năzuind după împărăția raiului, trudind cu înfrigurare.

L-am găsit aici cu an înainte să moară, îmbătrânit, dar încă verde, sănătos și voinic. Parcă văd și acum cum trece prin curte silueta lui mare, înaltă, dreaptă, cu umerii largi. Nu putea să intre pe ușa bisericii fără să se aplece puțin. Mergea greoi, încet și distins precum un patriarh. În ochii lui mari și rotunzi peste care atârnau sprâncene stufoase ca niște corzi de viță de vie, era o privire misterioasă, ciudată și minunată, care nu era pe măsura forței emanată de alura lui. Dimineața, când ieșea din umbra chiliei sale și se oprea la ușa bisericii să-și facă cruce, pe umerii lui lați, pe care vechea rasă decolorată stătea întinsă, razele de soare cădeau ca pe creasta unui munte. Iar mie, Dumnezeu să mă ierte, mi s-a părut mereu că omul acesta nu trebuie să se roage pentru că era mai puternic decât toate păcatele, împotriva cărora nu trebuia să ridice degetele ca pentru închinăciune, ci strânse în pumn.

Părintele Nicodim trăia singuratic în cămăruța lui și nu voia să comunice cu mine. Mânca singur, venea permanent și punctual la toate slujbele, la utrenii și vecernii. Cu dragoste și stăruință cultiva flori în grădină și îi plăceau în mod deosebit trandafirii albi, din care a plantat aici diferite soiuri. În diminețile frumoase de mai, când acești trandafiri înfloreau și curtea părea că se umple de îngerași albi, părintele Nicodim cobora printre ei, se plimba mult timp, îi mirosea și culegea unul singur. Era interesant că acest trandafir era mereu lăsat pe banca din spatele gardului mănăstirii, unde se întindea cea mai frumoasă pajiște. Acum știu că această ciudățenie avea un sens, deși pe atunci era învăluită în mister.

În zilele frumoase de primăvară și vară, părintele Nicodim își petrecea cea mai mare parte din timp cu o undiță pe lângă râu. Aceasta era pasiunea lui. Și nu cred să fie vreun pescar de păstrăvi mai mare decât el. Cutreiera valea umbroasă de-a lungul râului, își croia drum prin desișul care îi acoperea malurile, se cățăra pe bolovanii mari și rotunjiți, înverziți de trecerea timpului și nu cunoștea oboseala. În astfel de zile lipsea de la vecernie. Dar mulți l-au văzut cum, atunci când auzea sunetul clopotului, se ridica, își lăsa undița jos și își făcea cruce până când sunetul se stingea.

Părintele Nicodim a venit la mânăstire încă de tânăr, la douăzeci de ani, și încă de atunci era o persoană stranie. De multe ori i s-a propus să fie stareț, dar a refuzat cu smerenie.

Acum se odihnește în pace sub gutuiul său, care și-a aplecat asupra lui tufa bogată, încărcată cu fructe încă verzi și necoapte. Și noi vom mânca ciorbă din păcatele sale.

Părintele Sisoi a zâmbit înțelept, și-a ridicat mâinile ca să-și sumece mânecile lungi ale rasei și a continuat:
- Ieri, în fundul unei nișe ascunse din chilia părintelui Nicodim, care acum este goală, s-a găsit o oală plină de fasole, acoperită cu cartea de rugăciuni a răposatului. Fiecare boabă de fasole era înfășurată într-o hârtiuță. Iar pe prima pagină albă a cărții de rugăciuni scrie...

Și aici Părintele Sisoi a scos de la piept o cărțulie cu o copertă veche și a început să citească: "Pentru toate păcatele mele, cu fapta sau cu gândul, las aici câte un bob de fasole - negru pentru cele de neiertat și alb pentru cele care îmi aruncă sufletul în îndoială și gândul meu nu poate să deosebească dacă sunt sau nu păcate. Pentru cele negre mă căiesc profund în fața lui Dumnezeu, pentru cele albe mă rog pentru iertare."

Părintele Sisoi a închis cărțulia, a pus-o pe masă și a scos din buzunar o batistă în care era înfășurat ceva. Când a desfăcut-o, a scuturat din ea pe masă o grămăjoară de hârtii mototolite, pe care răsuflarea lui le-a răsfirat.
- Acestea sunt hârtiuțele cu care au fost învelite boabele de fasole. Pe fiecare dintre ele este descris un păcat pe care l-a săvârșit părintele Nicodim. Le-am citit una câte una și am văzut că sufletul sărmanului monah poate s-a chinuit în zadar și că Dumnezeu cel milostiv I-a acceptat rugăciunile cu un zâmbet blând și binevoitor. Dar hai să citim câteva:
"Mi-am amintit de viața mea lumească și de tinerețe. Mi-am amintit de povestea mea de dragoste - motivul pentru care am intrat la mânăstire. Mi-am amintit de cea pe care o iubeam și de trandafirii albi cu care îi plăcea să se împodobească."- bob negru.
"În amintirea trandafirilor ei albi am sădit trei trandafiri în grădină" - bob negru.
"Pe banca de pe pajiștea din spatele mânăstirii las în fiecare zi câte un trandafir alb pentru cine îl găsește. Să se bucure de el un suflet necunoscut așa cum s-a bucurat ea cândva" - bob alb.
"Un gând nu-mi dă pace - de ce am fugit de viață? M-am salvat pe mine sau m-am pierdut?" - bob alb.
"Când cineva își salvează sufletul, oare nu-și pierde trupul?" - bob alb.
"Mă gândesc și nu știu ce este mai presus în om - sufletul sau corpul? Nu sunt ele, de fapt, de nedespărțit și nu cumva sufletul triumfă asupra ispitelor trupului?" - bob alb.

Și astfel, în toate hârtiuțele scrise lăsate în oală, erau notate nu păcatele săvârșite, ci amintiri din tinerețe, gânduri care au născut îndoieli, și îndoieli care au chinuit sufletul răposatului părinte Nicodim.

După ce a citit hârtiuțele, părintele Sisoi le-a strâns înapoi cu grijă, le-a împăturit în batistă, le-a pus în buzunar și a spus privindu-mă întrebător:
- Ce minunată lucrare este omul!
- Un bob negru, i-am răspuns eu.
- Și negru, și alb - a zâmbit părintele Sisoi.

În tot acest timp, bucătarul începuse să pună masa, căci era deja ora prânzului, și a adus o strachină mare de ciorbă de fasole aburindă și aromată, care era împestrițată cu boabe de fasole albe și negre.
- Iată, această ciorbă este din păcatele părintelui Nicodim. Iar vinul care se răcește acolo m-am gândit să-l bem pentru mântuirea sufletului bunului monah - a spus părintele Sisoi invitându-mă la masă.

(traducere din limba bulgară de Maria Lupescu)