Anul debutează la gospodăria țărănească a verișorului meu, în România. În ora aceea insignifiantă, agățată undeva între salvele de artificii, pocniturile de bice și cer, mergem prin vecini la un vinuț, o țuiculiță, o sălățică de boeuf, o sărmăluță, o prăjitură de cocos. Dacă mai intră și un pește pane, așa pe la vreo 23:45, ora germană, când noi ne pregăteam de "al doilea" Revelion? Peștele e tradiție în noaptea dintre ani, ne zice gazda. Dacă-l mănânci, aluneci prin an ca peștele prin apă,... păi atunci e musai, gândesc eu. Înfulec bucata mea. E delicioasă, alunecoasă, deja mă visez navigând pe ea ca pe un surfboard, imponderabilă, atotputernică, pe valurile lui 2023. Fantastic! Mă dau cu lăcomie și la bucata fiicei mele, alunecă fără să mai mestec, atât de repede și imponderabilă, încât e prea târziu atunci când îl simt cum se împlântă în carne, de-a curmezișul, ca un camion pe șoseaua înghețată... Osul.
Două zile nu iese. Așa mănânc, așa dorm, sau mai degrabă, veghez asupra alor mei, care dorm în pace, încălziți de soba de teracotă, care scoate pe nările înflăcărate o căldură narcotică, cu miros de fum. Suntem într-un fel afumați de vii, mă îmbrac și mă dezbrac până obosesc, apoi uit și os și durere și spre dimineață, când frigul invadează încăperea, adorm. Ziua lupt cu dușmanul nevăzut, ai mei se distrează, pentru că gesticulez și vorbesc singură, cânt, strig prin curte, golesc pe nerăsuflate o sticlă de doi litri de Cola, înghit cruste mari de pâine, orez, și în cele din urmă, un platou întreg de colivă.
Repet în minte cântecelul învățat la patru ani în trenul de la Turda spre Ploiești de la un medic din Tîrgu Mureș "Că un popă avea un câine, și pe câine l-a iubit, și i-a dat un os de pește, și pe loc a și murit. Și i-a pus l-a cap o cruce și pe cruce era scris, că un popă avea un câine și pe câine l-a iubit..."... Dar osul nu iese. Câinele vecinilor intră în grădină și se pișă în fața mea cu nonșalanță.
A treia zi, tocmai în camera de așteptare la cabinetul medical - mi se pare mie, sau nu mai simt osul? S-a dizolvat așa instant precum a venit! S-a rezolvat, îi comunic bucuroasă asistentei de la recepție și iau un taxi să beau o berică la restaurant, în cinstea supraviețuirii cu succes a primelor trei zile din an. La Bulevard, taxi, la Bulevardul lui nenea Iancu!
"Angie, I still love you, wherever I look I see your eyes..." - Rolling Stones
Taximetristul e vorbăreț... a lucrat în Norvegia... cum sunt norvegienii? destinși, confidenți, no control, mereu zâmbitori... mă gândesc la Andrei, vecinul meu "de sus". Mama spunea că ar fi fost câțiva ani în Norvegia. Cel mai zgâit și mai bad boy of the block, tropăia în capul nostru de se zguduiau pereții. Mama bătea în tavan cu făcălețul enervată. "Ce să-i fac măi Radule, dacă-i tâmpit?" îi explică taică-su sictirit lui taică-miu, când împins de maică-mea, îi suna la ușă. Pe mine mă zguduise într-atât, încât mă îndrăgostisem... sublim și mediocru, à la longue.
Norvegienii sunt așa de treabă... suspină taximetristul. Dar și eu am lucrat totul la meserie. Când s-a terminat lucrarea mă ia șefu să mâncăm la restaurant. Unul cu fițe... iar la sfârșit, mă pune să plătesc consumația... vă dați seama ce șoc? Dau mecanic din cap...
Pădurea norvegiană, Beatles, Andrei. Între timp director la Halele din Ploiești? ce poantă bună. Maestrul în tropăieli și scuipat, domnind triumfător peste halele de pește și brânză. Iar pește! Și miros duios de brânză, țărănci de la Sibiu și Brașov cu poalele-n brâu.
Într-un jurnal al primilor mei ani de viață mama consemna într-un jurnal. Raluca și Andrei, conversație din balcon: "Raluca, îți place avionul meu?" (un avion de hârtie), "Da, Andrei... da ție îți place de mine?", "Da, Raluca. Vrei să te căsătorești cu mine?", "Sigur, Andrei!". Tot pe spălăcitul ăla îl iubești? Doamne, ce gusturi are fata asta! exclama maică-mea exasperată pe la cincisprezece ani ai mei... precis e porodiță maghiară, completa taică-miu distrat, bucurându-se de orice propoziție în care-și putea exprima aversiunea față de ungurii, cu care de altfel copilărise. Cert este, că dacă maică-mea ar fi fost un câine, atunci ar fi fost unul de vânătoare, un cocker spaniol, care pipăia cu nările orice adiere de vânt.
Apoi Andrei termină liceul și începu să se preumble cu fete pe sus. Auzeam când veneau, vedeam când plecau. Apoi, ca un ritual, arunca boxele la maximum: "But, Angie, I still love you, baby / Everywhere I look, I see your eyes".
Eu umpleam pagini întregi cu lacrimi și calcule matematice. Până în tavan, până la cer. Matematica mi-a salvat viața. M-a vindecat. De lunga mea boală cu Andrei și de multele amoruri care aveau să-i urmeze. Într-o zi și-a cumpărat Cielo și s-au înmulțit gagicile. Apoi s-a mutat cu tot cu Cielo și gagici în cartierul Carino, primul cartier cu vile din periferie, în rând cu șicheria Ploieștiului. Iar eu am rămas lângă mahalale și m-am îndrăgostit de un altul.
Ajungem la Bulevard, dar taximetristului îi place de noi. Așa că ne ține încă vreo cinci minute să-și termine povestea. Cum, serios, v-a pus șefu norvegian să plătiți într-un restaurant de lux? îi dau eu ghes să-și termine mai repede povestea. Să vedeți, răspunde el, încântat. Întâi mă trimite la baie și când sosesc înapoi, pe masă un plic. Hai, deschide-l, îmi spune. Eu, încurcat, deschid. Hai numără, îmi spune. Încep să întorc bancnotele una câte una. Era dublu față de suma la care mă așteptam. Dacă vedeați ce față am făcut! Da el: Nu-ți fă griji. Acum poți să plătești tratația. Mă simt să-i dau la taximetrist un ban în plus. Și ies fericită să las Norvegia în urmă.
La Bulevard, prima masă în stânga, o față spălăcită. Dăm ochi in ochi. Mai zgâit ca oricând, Andrei... Inima îmi sare din piept, e bine că nu leșin. Înregistrez urgent: în fața lui e o tipă, în dreapta ei, maică-sa, presupun. O actuală, o viitoare, o oarecare de valoare. Îmi iau avânt spre el cu maxilarul forțat într-un zâmbet. Andrei, ce surpriză! Nu apuc să scot un cuvânt, căci întoarce privirea, parcă electrocutat. Rămân cu gura în vânt și întorc privirea. Fiică-mea ar spune aici satisfăcută:... the End.
Mâncăm la masa de vizavi. În diagonală. Ne vedem chiar dacă nu ne privim. El poartă discuții cu vocea moderată - de director of the halele de brânză și pește d-ăla cu oase, care rămân trei zile în gât. Eu povestesc, râd și fac selfies cu fiica mea. Nenea Iancu zâmbește din perete cu subînțeles. Avem saramura aia de pește, care vă place, sau păstrăv la grătar. Nuuuu..., mulțumesc, de data asta nu pește!!!
"Que sera, sera, whatever will be, will be..."
Dă-i timpului timp, mi-am zis pe la mijlocul lui ianuarie, și am zburat la Florența. Încă îl căutam pe Neptun, pierdut în valurile lui 2022. L-am găsit în grădina de la Museo Pitti, și într-o frescă în același muzeu unde l-am admirat îndelung tronând amenințător și totodată afectuos cu bărbița lui neagră și ochii adânci peste o mulțime amorfă de corpuri. Ne-am privit așa preț de câteva minute, eu încercând să-i tălmăcesc privirea într-un răspuns. Dove sei? Che fai?
Apoi ieșii la Ponte Vecchio să-l întâlnesc pe Salvatore. Unde mergem, Cat Eyes? mă întreabă. La galeriile Gucci să ne pierdem prin labirintul de oglinzi, imprimeuri, paiete, pene și fluturi. Apoi la Mercado Centrale să mâncăm niște canapé cu sos de trufe și anșoa. Ne încrucișăm paharele cu Limoncello peste acoperișurile orașului. Toto Schillaci, Salvatore de la patria! râdem. Apoi cântăm Notte Magice. E inginer chimist și lucrează pe platforme maritime, prin toată lumea. Îmi amintește de tata.
În aeroport a doua zi îmi sunt confiscate două borcane cu sos de trufe, pe care apoi le cumpăr la preț dublu din duty free. Mă întorc în Germania cu sentimentul vindecării de feminism. Un soi de milă mă cuprinde pentru sexul opus. De la un mafiot (vezi 2022) sfâșiat de dorul de iubire adevărată, zbătându-și aripile murdare ca un înger căzut din Paradis prin cazinouri și swinger clubs, la un inginer chimist, cu vocea profundă și plămânii devorați de tutun, sacrificat pe mări de nevoi pecuniare, dar afișând o eleganță și un sex appeal d'annunziene pe străzile de la poalele Capponcinei. Bărbați triști. Cu familii mari, dar singuri. Deposedați de putere, de orientare, de sens. Într-o lume de plastic, fără iubire și fără femei. Ciao Cat Eyes, când ai să revii la Florența? No se, D'Annunzio, da vero no se.
"Nu e cuvânt mai frumos ca "acasă"..." - Tata
La sfârșit de februarie încep acea misiune herculeană de care mi-a fost frică dintotdeauna. A sosit vremea să mă despart de matricea caldă și binefăcătoare a casei în care am fost concepută. Pe Carnavalul animalelor de Saint Saëns, cum povestea tata. E iarnă caldă, mediocră, și s-a lăsat umbra pe suflet. Peste tot cufere, valize vechi, ambalaje metalice de praline, sertare doldora de zaiafeturi, mărunțișuri adorabile, suveniruri și praf. Un fel de operație pe cord deschis. Atenție să nu arunc vreun lucru important. Mâinile tremură în timp ce disecă rafturile din bibliotecă, și lasă în urmă acele moduluri din lemn de cireș ca niște orbite fără ochi, orbecăind în beznă. Cărțile le triez, le mângâi, le răsfoiesc în căutare de dedicații, cele mai vechi sunt de la început de secol XX, ba iată chiar o carte de rugăciune și poezie a străbunicului meu, cântăreț la strană și învățător în slujba bisericii. "Rogăciune doioasă cătră Sfânta Treime când te afli în mare ispită, năcaz și lipsă"...
Apoi se ivește Cartea de la San Michelle... o iau în mână, îi pipăi paginile și le întorc cu nesaț de parcă aș trece cu duioșie mâinile prin părul unui iubit, regăsit după mulți ani. Mă văd sculându-mă în diminețile de weekend târziu și lenevind în pat, în timp ce ochii se plimbă pe titlurile cărților din bibliotecă. Este cea mai liniștitoare priveliște din lume. Mă trezesc mereu cu Axel Munthe și călătoresc cu Oamenii mării ai lui Hugo, insist pe Lelia sau viața lui George Sand gândindu-mă la Chopin, sensibil și bolnăvicios, în timp ce Aurora Dudevant sunt chiar eu, o simt, reîncarnată... ochii alunecă mai departe peste Florile Răului, Balzac domnește într-un volum legat prețios, apoi trei volume de Teatru American - "the jungle is dark, but full of diamonds". Termin cu Iarna vrajbei noastre și mă scufund sub plapumă.
S-o iau cu mine în Germania... Să n-o iau... O mângâi nehotărâtă. Într-un final mă detașez și arunc Cartea de la San Michelle. Aveam doisprezece ani și luptam cu insomnia ca doctorul Munthe. El fusese singurul capabil să descrie tortura prin care treceam. Tramvaiele huruiau ca niște șerpi veninoși, iar canapelele din material sintetic puse cap la cap pe care dormeam în mai degrabă o "bibliotecă" decât o cameră de copil, se încingeau ca niște bucăți de pâine aruncate în toaster. Să nu-ți fie niciodată frică în casa asta, spunea tata, e foarte prietenoasă.
Mă uit pe pereții pregătiți de vânzare. Pe parchetul care lucea glorios după ce tata îl uleia. Pe pardoseala din hol cu mozaic și bucăți neregulate de marmură albă, pe care tata le cărase într-o valiză de la București și care sub stucatura din tavan aminteau de un salon chic din vremuri apuse. Ascult pendula cum bate ca o inima obosită. Și mi se pare că ai casei sunt doar plecați prin apropiere... la piața rusească? La Auchan după sarmale? De data asta n-au lăsat nici un bilețel.
"Iubești, suferi, trăiești: iată troița iubirii. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc. Acesta este cântecul iubirii" - Liviu Rebreanu
La urma urmei totul se învârte în jurul iubirii. Sau a lipsei ei. Ne războim pentru că nu suntem sau nu am fost iubiți, ne certăm pentru că nu ne simțim iubiți, furăm, mințim, înjurăm, pentru că avem sufletele înghețate de neiubire. De Mărțișor arunc saci grei la gunoi. Am găsit pentru apartament cumpărătorul potrivit, documentele sunt pregătite, casa e aproape goală. Mă întorc de la ghenă și găsesc pe preș un obiect minuscul, strălucitor, căzut probabil dintr-un sac. Îl iau enervată în mână: o cheiță aurie de care stă lipită o inimă roșie de tinichea.
Vânzarea se amână sine die.
"Schmeiß weg was ich nicht mehr brauch, Highspeed keiner hält mich auf / Arunc ce nu-mi mai trebuie, highspeed nimeni nu mă poate opri" - Nina Chuba (rap german) ("Mangos mit Chilli")
Începând cu martie fac curățenie generală. Tot anul, în toate domeniile. Îmi suflec mâinile, îmi șterg sensibilitatea de pe suflet așa cum ai da jos un strat de make-up cu șervețele cosmetice, și încep să-mi calculez proiecția într-un nou sistem de coordonate. Viața e un coridor plin de uși, pe cele mai multe le deschidem în copilărie și adolescență, când nu ne este frică sau curiozitatea e mai puternică. Mai târziu ne piere curajul și rămânem prizonieri într-una din camerele în care am intrat, câteodată până la moarte. Nu mai îndrăznim să ne luăm inima în dinți și să rotim cheia în broască. Orice ușă poate fi o schimbare radicală, o șansă la reînviere.
De camera asta mi-e lehamite. Pe pereți e scrijelit sângele compromisurilor făcute, parchetul în stil rustic din stejar masiv doare sub tălpile mele cu rănile adevărurilor nespuse. Tavanul îmi stă pe suflet și ferestrele cu geam triplu mă strâng în corset. Eu sunt mai mult decât farfuria cu mâncare, frigiderul plin, podeaua sclipitoare și zâmbetul model. Eu nu sunt Wildberry Lillet, nici vreun cocktail exquisite, ci apă de izvor - clară, neșlefuită, năvalnică.
Cu enervarea nebunului iau din cele două săbii ale blocajului una, o ridic înspre tavan și o înfig în nodul gordian. Curg mai apoi sânge și multe lacrimi. Dar nu sunt ale mele. Trântesc în urmă o ușă. O ploaie primăvăratică limpezește ferestrele și lasă copacii înmuguriți, ca de o mână magică.
"Întotdeauna există ieșire." - Eu
Îmi închipuisem în ultimii ani restul vieții ca un coridor solitar, fără ieșiri. Trântind însă acea ușă întorsesem un fel de inel al lui Rumburak și se umplu de uși, ca și cum, opțiunile apar doar atunci când te arunci în gol. Se deschide o parașută de care n-ai știut, te pescuiește din căderea liberă un copac nesperat, și dacă nu e nici una nici alta, te trezești zburând chiar tu, pur și simplu.
Magia e în tine. Ce crezi, aia poți.
Primesc o nouă șansă. Am cerut de la univers liberul arbitru. E sfârșit de aprilie și trec înfundată în glugă, cu ochelari falși pe malul lacului. O mână mă apucă de haină și mă trage de-o parte în timp ce eu bulversată îmi îndes capul mai adânc sub glugă. Inima îmi sparge pieptul. "Ce cauți tu aici?" Vocea e adâncă și blândă, dar mâna e fermă. "Ce cauți tu aici?", repetă. Vocea mi-e cunoscută. Scot capul din glugă. Obrajii îi sunt rași, caut ochii și în adâncurile lor îl regăsesc pe Neptun. Are părul lung, vâlvoi, și se uită la mine ca la un strigoi. "Credeam că te-am pierdut pentru totdeauna", îmi spune.
Iubirea trăiește din posibilitate, din ușurința de fulg legănat de vânt și mângâiat de soare. Frica e grea ca un bolovan agățat de gâtul unui condamnat aruncat în mare. Între iubire și frică se întinde linia orizontului ca între un numărător și un numitor care nu au nimic în comun.
În iulie mai închid o ușă. La o cameră supravegheată de dragoni vărgați care varsă foc pe nări, cu fluturi dezmățați dansând pe pereții goi îmbătați de promisiuni și amor, cu lacrimi și disperare sub duș. Închid ușa de data asta cu blândețea pe care o dă numai iubirea și cu mulțumirea că am puterea să o fac.
"He who doesn't look forward, falls behind." - A.J. Cronin, Grand Canary
Plecăm în Gran Canaria, pe un vârf de stâncă selenar, deasupra mării. În sud-est bântuie vânturile prin dune din nisipul Saharei, în vest cocktailuri de azalee și bougainvillea îmbracă porticele vechi din Port Mogan, în nord urcăm printr-o junglă cu liane, arbori dragon, eucalipți, portocali, smochini, migdali, absint și niamera sau urechi de elefant, spre vârfurile distopice unde numai agave cu florile lor ciufulite ca niște cuiburi galbene, cactuși și sălbatica beheque mai îndrăznesc să crească. Acolo în stânca îndrăgostiților două corpuri de piatră obscură se strâng în brațe pe veșnicie lângă cerul de cel mai profund albastru.
Liniște.
Înțeleg că viața părinților mei nu este într-un obiect ci în mine, și pulsează mai departe ca o inimă în inimă, deschizând uși cu posibilități nebănuite. Înțeleg că viața este ori râul care curge linear în matcă printr-un peisaj neexplorat, ori o funcție nonlineară cu discontinuități palpitante sau puncte insidioase de inflexiune, care sfidează orizontala mediei. Înțeleg căderea îngerilor din Paradis, căci diavolul este ispititor și insidios și dragostea lui este nebunească și ireală. Înțeleg iubirea lui Dumnezeu pentru copilul zvăpăiat care vrea să învețe prin explorare și înfrângere. Înțeleg că doar din credință se nasc posibilități multiple, uși miraculoase, chei magice, deschide-te sesamuri pe care nici o știință nu le poate explica.
Cartea de la San Michelle o aruncasem, dar tot avea să ajungă cu mine în Germania. Îmi fu dăruită două zile mai târziu de un prieten drag, pe care îl revedeam după douăzeci de ani.
(Februarie 2024, Düsseldorf)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)