Fără să intru în detalii care nu-și au rostul, 2023 n-a fost un an prea bun pentru mine. Nici pe departe. Sigur, a fost un an care se anunța a fi bun, care mi-a dat (cum altfel?) speranțe și așteptări vreo câteva luni, doar pentru a mi le lua după, încetul cu încetul. Multă muncă în zadar. Nervi, frustrări și alte trăiri din astea... normale. Da, normale, pentru că vrem, nu vrem, viața e făcută și din astea și dacă atunci când ni se întâmplă, le închidem în debara și ne urlăm de la balcon doar succesele, nu facem decât să băgăm rahatul sub preș. Păcătoasă practică.
Așadar, în 2023 am câștigat un concurs organizat de un teatru de stat; lucrurile s-au tot tărăgănat, distribuția s-a tot schimbat, iar ce începuse ca un proiect de suflet, cu ambiție și chef, s-a terminat cu lehamite, dezamăgire și gust amar. Am fost invitat să montez într-un teatru de stat; dintr-un număr de motive din care nu exclud nicidecum propriile mele greșeli, experiența a fost atât de frustrantă încât am ales ca nici măcar să nu mi-o trec în CV.
Cred că a-ți ignora nereușitele și a le da la o parte fără să decantezi din ele concluzii mai profunde (și deseori mai amare) decât "aia e, mergem mai departe" e la fel de nociv ca băltitul în ele până la depresie și inacțiune. Sunt două forme diferite de ochelari de cal. În primul caz, rahatul de sub preș se adună și dă, mai devreme sau mai târziu, pe-afară, iar în al doilea caz, refuzăm să vedem atât oportunitățile pe care le avem în față, cât și lucrurile bune care ni s-au întâmplat din când în când printre cele rele.
În sensul ăsta, în 2023 am mai câștigat un concurs organizat de un teatru de stat; aici lucrurile s-au amânat pe anul următor, așa că am speranță. Speranțe. Am făcut prima mea asistență de regie la Copilul acesta, în regia lui Radu Nica; despre experiența asta am scris aici, așa că menționez doar că m-a îmbogățit uman și profesional mai mult decât aș fi crezut. Am intrat la doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, unde am un coordonator și o temă de cercetare pe care eu mi le-am dorit, care mă însuflețesc, dar mă și intimidează; aici așteptările sunt la un nivel înalt - în primul rând așteptările mele de la mine însumi. Că am văzut teatru și filme mi s-ar părea stupid să includ în retrospectiva asta; e ca și cum aș menționa că m-am spălat pe dinți. Sper că toți o facem.
Nu vreau nici să dezbat dihotomia bine-rău (ușor simplistă, după părerea mea) și nici să contribui în vreun fel la maculatura motivațională mondială. Nu știu exact de ce scriu. Poate c-o fac ca să-mi spun mie niște lucruri într-o formă mai organizată decât aia în care zboară ele prin capul meu, ca să le țintuiesc pe pagină și să mă întâlnesc cu ele (sau să le înfrunt, când e cazul) acolo unde sunt, în fața ochilor mei, dar și în mine, pentru că lucrurile astea nu pleacă prea curând nici dintr-un loc, nici din celălalt. Hai cu 2024.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)