Orice creație își reflectă vremurile, fie și involuntar

Maria Zărnescu, teatrolog și critic de teatru (n. 1969, București). Absolventă a Facultății de Chimie din Universitatea Politehnică București (1993) și a Facultății de Teatru, specializarea Teatrologie, din UNATC (2005), Doctor în Istoria, teoria și estetica teatrului la UNATC (2014); conferențiar universitar și director al Departamentului Studii Teatrale (2017 - 2020). Publică studii, eseuri și cronică de teatru, în revistele Critical Stages, European Stages, Yorick, Teatrul Azi, Concept. Este autoarea volumelor: Muzici și Muze - de la piesa de teatru la musical (Ed. Nemira & UNATC Press, 2015) și Sunetul Muzicii... de Teatru (UNATC Press, 2016). A lucrat în presa audio-vizuală, producție de evenimente și impresariat artistic: director de programe Radio InfoPro, redactor-prezentator și director de rețea Radio Contact România, redactor-colaborator TVR1, director executiv MediaFest (1992 - 2009). Membru în jurii și selecționer, moderator de colocvii și mese rotunde desfășurate în cadrul festivalurilor naționale și internaționale de teatru din România; membru în Biroul de conducere al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru AICT, Secția română - Teatrologie, și membru al UNITER. Premiul UNITER pentru critică teatrală (2015).

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Maria Zărnescu: Imediat după 1989, a existat un fenomen natural de respingere a tot ce putea fi asociat cu perioada anterioară. Lucram pe atunci într-unul dintre nou înființatele posturi de radio private și am cunoscut îndeaproape acest fenomen - legat de muzica inclusă în playlist. Propunerea mea de a alcătui o emisiune de muzică românească a fost tratată cu refuz, ba chiar ușor disprețuită. Nu fusesem "intoxicați" atâta vreme cu insuportabila ușurătate a compozitorilor și soliștilor autohtoni?! Ce ne mai trebuia?! Toată lumea voia să (se) cânte în engleză și, oricum, altceva. De la începutul anilor '90, lucrurile au trecut însă prin varii faze, astăzi aproape atingându-se cealaltă extremă. Fără vreo constrângere legislativă (precum în alte țări europene), radiourile difuzează cu preponderență cântece autohtone de ultimă oră, dar senzația nu-i neapărat una de bine. Pare că "ușurința" vechilor șlagăre a fost înlocuită de goliciunea noilor hituri... Sigur, e doar o părere a unui consumator de muzică.

Tot în calitate de "consumator" - și nu neapărat de "receptor avizat" - încerc să-mi explic fenomenul similar petrecut în teatru, care, la rândul său, n-a fost ferit de acest refuz organic al trecutului apropiat. Vechea obligație a instituțiilor de a include în repertoriu piese din dramaturgia contemporană românească s-a transformat peste noapte (sau nopțile din decembrie 1989) în nesperata libertate de a pune în scenă fără canoanele fostei ideologii. Or, această nouă libertate părea a fi mai ușor de speculat prin texte străine recente, pe cât posibil, sau mai vechi, dar evitate până atunci din cauza cenzurii. Doar că aici paralela cu muzica se oprește. Odată depășite experiențele dezinhibării - nuditate, limbaj licențios -, dramaturgii români n-au mai ținut pasul cu ritmul de consum al spectatorilor de teatru, mult mai greu de manipulat decât ascultătorii de radio. Cu toate acestea, decidenții într-ale repertoriilor, alături de regizorii care propun piese, au rămas încă la respingerea inițială, în bloc, a dramaturgiei din perioada comunistă. Cred însă că, la mai bine de trei decenii după momentul '89, s-ar cere o cernere a textelor acelei perioade, pentru ca noua corectitudine politică să nu devină un alt soi de proletcultism.

L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
M.Z.: "Contaminarea" nu are întotdeauna un sens negativ. Deși înțeleg întrebarea, subliniez faptul că "necontaminarea" nu înseamnă ignorarea perioadei în care au fost scrise aceste piese, inclusiv condiționările ei. Orice creație își reflectă vremurile, fie și involuntar. Sigur că au existat piese teziste, unele scrise la comandă, dar și piese care s-au pliat tangențial cenzurii comuniste. Una e să faci propagandă manifestă unor idei, alta e să ocolești subiecte care ar genera comentarii sau, mai mult, interdicții. După Război, a urmat o perioadă de derută, în care, pe bună dreptate, dramaturgii s-au întrebat: "Despre ce să (mai) scriem?" Unii și-au asumat noua realitate, deși adaptarea părea imposibilă, alții s-au îndreptat spre trecut, spre personalitățile istoriei și culturii române, iar alții către basme, legende, mituri. Iar teatrul-parabolă a devenit o soluție - nu numai câștigătoare, ci și durabilă. Din această categorie, aș avansa ca titluri Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă de Horia Lovinescu, piesele așa zis istorice ale lui Marin Sorescu - Răceala și A treia țeapă, precum și trilogia Setea muntelui de sare - Iona, Paracliserul, Matca. Sunt cele mai cunoscute exemple, dar lista poate fi mai lungă.

L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
M.Z.: Comediografii, cu siguranță. Pentru că suntem din neamul lui Caragiale (chiar dacă el nu era din neamul nostru) și pentru că trăim, în continuare, într-o lume comic-absurdă, o lume în care subiectele serioase sunt mai mereu luate în derâdere, iar hazul de necaz este considerat valoare culturală. De fapt, este o formă de supraviețuire. Spiritul sarcastic și talentul foarte firesc al românului de a batjocori, de a satiriza sunt evidențiate în prima noastră mare monografie asupra sufletului național, Din psihologia poporului român, scrisă la începutul secolului trecut de Dumitru Drăghicescu, diplomat, filosof, politician, sociolog. Pe alocuri, îngrijorător de actuală, pentru cei care și-ar dori ca istoria să nu se mai repete. Cu toate acestea, Drăghicescu remarca generos: Din toată mintalitatea românească, spiritul său satiric, epigramatic este trăsătura cea mai netedă, cea mai precisă și mai bine definită. Aici românul a fost și este mai tare ca în orice.^[1]
 
Aurel Baranga, Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Ecaterina Oproiu, Tudor Popescu, Dumitru Solomon sunt doar câțiva dintre autorii pe care îi recitesc cu aceeași bucurie, dar și cu tristețea că n-au prea lăsat urmași într-ale comediilor bine scrise (a nu se confunda cu "piesele bine făcute").

L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
M.Z.: Comediile, firește. "Gogu nu moare! Gogu se transformă!" - scria Mazilu în Proștii sub clar de lună, la începutul anilor '60, însoțindu-și mai toate piesele cu indicația: "Acțiunea se petrece în zilele noastre". Cred că e nevoie doar de o "revizitare" a unor texte din acea perioadă (iertare pentru barbarism), iar șlagărele de atunci ar putea deveni hituri. Fapt demonstrat nu o dată de directori de scenă înzestrați cu umor, imaginație și curaj. Mobilă și durere de Teodor Mazilu, Șeful sectorului suflete de Alexandru Mirodan, Fata Morgana de Dumitru Solomon, Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, dramatizările după Iubirea e un lucru foarte mare de Ion Băieșu, sau scenariile cu Tanța și Costel, plus o sumedenie de titluri din creația lui Aurel Baranga (Mielul turbat, Siciliana, Sfîntul Mitică Blajinu, Opinia publică), care și-au dovedit valabilitatea în timp. Sigur că se cere o nouă "traducere și adaptare", dar psihologia poporului român nu s-a schimbat defel, iar limbajul comediei bune rămâne universal.
 
Lumea noastră e, în continuare, populată de femei satanice, plângărețe sau dornice de fericire, de femei care distrug sau refac moralul bărbaților, de bărbați care vor să petreacă bine și să moară în somn, de bărbați incoruptibili sau cu capu-n nori, de directori de cooperativă, oameni de încredere sau controlori financiari, de șmecheri sau indivizi suspecți, care se ajută, se completeză reciproc, și, mai ales, de o sumedenie de lichele întârziate, care devin, la o adică, incoruptibili. Peste toți și toate: comentatorii... (Personajele sunt desprinse din Mazilu, e drept, imbatabil prin puterea sa de generalizare.)
 
Poate că râsul nu va salva Universul, dar măcar va mai îndepărta răul. Și, poate, ne vom mai bucura un pic de lumea asta, așa amestecată și nerezolvată cum e ea.


Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.