Stă pe scaunul din fața mea, iar soarele îi bate în ochi turnând puțină miere în nuanța de verde, strălucitoare. Își pune mâna streașină la ochi și mă privește zâmbind printre degetele răsfirate. Roșesc. Tramvaiul frânează, iar el coboară în ultima clipă, șoptindu-mi peste umăr, Te aștept diseară la 7, la. Încerc să mă ridic, să fug după el, însă genunchii nu mă ascultă. Țip cu disperare, cât mă țin plămânii, Unde ne vedem? Mă trezesc buimacă, cu gâtul uscat, în patul prea larg pentru o singură persoană.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
N-o să-nțelegi vreodată cum doare umilința. M-a târât după ea. Un bărbat m-a privit cu ochi de pește mort, apoi a decretat: e rupt, doamnă. Eu n-am crescut o curvă, a strigat. E vina ta, i-am zis. Ți-a păsat doar de note. Fetița ta de zece. Premianta. Care nu spune nu. Când mi-a venit ciclul prima dată, m-am speriat de moarte. Unde erai atunci? A plâns, a trântit uși. Nu i-am spus că te urăsc. Că aș fi vrut să fi rătăcit hârtia dată când m-a trimis la tine. Castanilor, B2, etajul 3. Cel mai bun prof de mate.
Bogdan Sebastian Burjan
1924. Iarna. Totul era alb. Ningea cu fulgi mari. Își așteptau afară părinții. Făceau îngerași în zăpada mare. El le făcea urechi mari. Și momițe. Ea râdea rușinată. Și o pocnea atunci în cap cu un bulgăre. De-i sărea și căciula de pe urechi. Râdea iarăși. Și-o mai pocnea cu un bulgăre în cap. Era fermecată. Nimeni nu mai făcuse asta pentru ea până atunci. Paștele mă-tii de smardoi. A venit ta-su furios. L-a băgat cu capul în zăpadă și i-a dat 2 șuturi adânci. A scris grăbită o adresă în zăpadă. Afară viscolea tare.
