Știu că mi-ai spus să te-aștept. N-am mai avut răbdare, doar mă cunoști. Am zis că mă-ntorc degrabă și, ca să nu greșesc, mi-am scrijelit adresa pe piele cu markerul ăla galben cu care mi-ai desenat buchetul de floarea soarelui (primul de la tine). Apoi cățelul iubibil din colțul străzii m-a lins cu atâta recunoștință, i-am dat bucata de covrig. Încă e-aici cu mine. În beznă. Îmi vine să plâng. Dar n-o fac. În fond, a fost alegerea mea să nu te aștept. Știi ceva, iubire? Cred că nu mă mai întorc.
Arthur Ianoși
Nu o să uit niciodată momentul când ai mei au pierdut casa. Nu-i condamn, mai degrabă mă învinovățesc pe mine. Aș fi putut sparge o bancă, aș fi putut jefui poștașul, dar cu un pistol de lemn, la cinci ani, nu poți face mare lucru. Doar să te agăți cu disperare de tocul ușii și să urli că nu vrei să pleci. Coșmarurile au încetat când am cunoscut-o pe Diana, în clasa a patra. M-a invitat la ziua ei. Îmi scrisese adresa într-un bilețel împăturit. Ajuns acasă, l-am desfăcut. Am început să plâng. Bineînțeles că nu m-am dus.
Ana Maria Dobre-Nir
Când au găsit-o acolo, în pădure, sub frunze, Ion a fugit să-i anunțe pe ai ei. A bătut din poartă în poartă, pentru că nu mai știa pe ce lume era. Când într-un sfârșit l-a găsit pe nea Ilie, l-a luat în brațe și-a început să plângă. Nenorocire mare, nașule, nenorocire mare. Au găsit fata și nu e de bine. Ilie l-a privit împietrit. Îi treceau multe prin cap, își amintea când dispăruse Mara, când se născuse, când făcuse pentru prima dată febră, când se îndrăgostise. Și-ar fi dorit să crape, să-l ia Dumnezeu.
