2023 a început în clubul Blue Door din Ubud, Bali, pe melodia Toxicity de la System of a Down interpretată de un cover-band local și s-a terminat la 18.000 de kilometri distanță, pe o stradă din Casco Viejo, centrul vechi din Panama City, unde am împrăștiat o cutie întreagă de confetti.
Între cele două nopți, s-a derulat pe fast forward un an ca un roman pe care nu-l poți lăsa din mână, atât de bogat și intens că probabil la finalul fiecărei luni ar fi trebuit să fac un top (și-mi pare rău că n-am făcut asta).
2023 a fost anul în care o creatură fantastică, asemănătoare cu o vacă, a apărut alături de un grup de colindători care băteau tobele într-o cafenea din apropiere de Monkey Forest în seara zilei de 4 ianuarie și vreau să cred că mi-a adus noroc.
A fost anul în care un burnout de la final de 2022 s-a vindecat miraculos în izvoarele din Tirta Empul,
în care am avut mai multe premiere în străinătate decât în România și am călătorit prin toată Europa să le văd,
în care nu m-am bucurat aproape deloc de TIFF din cauza unui deadline la o piesă (un picnic la Muzeul Etnografic cu gulaș, bere artizanală, proiecție open-air a filmului Vulturii din Țaga și concert Nightlosers, dar și filmul Afire regizat de Christian Petzold pe care l-am văzut într-o dimineață la Cinema Florin Piersic au mai salvat din ceea ce a fost un mic dezastru),
în care am văzut răsăritul de pe capota unui jeep în apropiere de vulcanul Batur
și un apus fuchsia cu pescăruși în zbor pe un acoperiș din Istanbul,
în care am văzut marea în fiecare lună,
în care am vrut să ies din sală furioasă în timpul premierei unui spectacol după un text de-al meu (dar n-am făcut-o),
în care am căzut la ski de vreo 50 de ori,
în care am scris o piesă de teatru care va putea fi văzută abia în 2026,
în care m-am lăsat de fumat spontan și neașteptat,
în care, pe 15 octombrie, am mai putut înota în Marea Adriatică,
anul în care am dansat într-un club de karaoke din Iași cu cea mai faină grupă de studenți cu care am făcut până acum un workshop,
la un concert Rammstein controversat pe Olympiastadion în München,
într-un club queer din Berlin care funcționează din 1970,
pe o barcă în Rhodos,
pe manele primite dedicație în Bulgaria
și la 8 dimineața în Control, la un concert Robin & the Backstabbers, înainte să plec spre Palermo.
În 2023, vara a venit brusc într-o dimineață de aprilie când am ieșit pe terasa unei case din Budapesta
și a plecat la fel de brusc, luată de un vânt rece pe plaja din Riccione într-o seară de octombrie.
A fost anul în care am traversat Bulgaria într-un microbuz,
m-am plimbat pe o plajă din Larnaca cu o actriță de seriale și un fost fotbalist,
am citit o carte întreagă într-un jacuzzi din Poiană,
am zburat de la Veneția la Luxemburg într-un avion pictat cu desene de copii,
am fost la un workshop de citit în cafea,
la muzeul de selfie-uri din Thesaloniki
și am dormit într-o căsuță de lemn pe insula Senidup din Caraibe într-un decor ca un screensaver vechi de la Microsoft.
Și pentru că rubrica se numește Topuri, o să încerc să fac unul, ca să rămână.
Cel mai drag proiect teatral: Union Place, regia Alexandru Weinberger-Bara, o producție Schauspielhaus Salzburg în colaborare cu Teatrul Național din Timișoara și Escher Theater Luxemburg.
Încă mai țin minte cuvintele lui Robert Pienz, directorul artistic al teatrului din Salzburg, la prima noastră întâlnire pe Zoom, în 2022: "Noi suntem oameni de treabă".
Era modul lui de a mă asigura că nu trebuie să-mi fie frică: de la ei am toată încrederea din lume. Era prima dată când un teatru din străinătate mă comisiona să scriu o piesă și teama că aș putea dezamăgi m-a urmărit cu fiecare cuvânt pe care l-am scris.
Union Place a fost, probabil, cel mai "altfel" proiect la care am participat până acum: a trebuit să scriu un text în trei limbi (română, germană, engleză) despre ceea ce ne unește și ne desparte în Europa de astăzi special pentru o distribuție internațională formată din actori din România, Austria și Luxemburg.
M-am decis să scriu trei povești (unii au spus că sunt de dragoste, eu spun că sunt despre părinți și copii) care se petrec în aceste trei țări și care sunt legate între ele. Mi-am dorit ca în fiecare dintre cele trei părți să joace împreună actori din țări diferite și personajele mi le-am imaginat după ce am văzut fotografiile lor.
Probabil că fiecare om din echipă are alte amintiri cu Union Place.
Eu o să-mi amintesc discuțiile cu Alex purtate în sky-baruri, pe malul Dunării în Viena și la restaurantul românesc cu mici de lângă gara Salzburg,
cafeneaua din Cluj unde un incident m-a inspirat să scriu prima scenă,
zilele de decembrie din 2022 când am scris mare parte din piesă în prag de burnout,
momentul în care am aflat că s-a schimbat o parte din distribuție deși eu scrisesem pentru anumiți actori,
primele lecturi la Salzburg într-un început de aprilie cu ninsoare,
pensiunea la care stăteam atunci, cu o bibliotecă plină de romane polițiste nordice, iepuri de Paști sclipitori în toate colțurile, o proprietară pasionată de teatru și fiul ei de 50 de ani care cânta mereu în timp ce făcea cafele pentru oaspeți,
dar și pelerina galbenă pe care mi-am cumpărat-o atunci, pentru că la Salzburg plouă mereu.
O să-mi amintesc seara repetiției generale dezastruoase
în care am încercat cocktail-uri sofisticate cu Alex în Skybar-ul din Hotel Stein și am aflat că a murit Tina Turner
și aplauzele de la premieră în seara din 2023 în care am fost cea mai mândră de mine.
O să țin minte excursia din Alpi în weekendul de după premieră, care era planificată cu un an înainte,
cu mic-dejunuri pe malul unui lac pe care treceau lebede și bere la o cabană înconjurată de zăpadă de un metru.
Și seara de Rusalii când eram în centrul orașului Hallstatt la un concert de fanfară și pe grupul de WhatsApp a venit linkul cu prima cronică la spectacol. Bucuria pe care am simțit-o atunci.
Revederea din Timișoara și serile caniculare,
derniera de la Luxemburg într-un octombrie ploios
și ultimul dans în barul Anitei din Esch Sur Alzette, unde un spectator în vârstă ne-a recunoscut și a oferit câte un trandafir "pentru fiecare doamnă de la teatru".
Și mai presus de toate, bucuria că actorii au devenit prieteni.
Cred că cel mai important lucru pe care l-a reușit experimentul Union Place, care în România în afară de niște comunicate de presă a trecut aproape neobservat, este că a deschis un drum nu doar spre proiecte similare de colaborare între teatre europene, dar mai ales pentru scrierea de texte în mai multe limbi, pentru că multilingvismul e viitorul teatrului.
Probabil că spectacolul va putea fi văzut online în toamna lui 2024.
Cel mai emoționant obicei văzut într-un teatru: La toate premierele teatrului Liubomir Kabakchiev din Kazanlak, Bulgaria, un loc de pe primul rând e mereu ocupat de un trandafir roșu, în amintirea actorului care a dat numele teatrului.
Descoperirea anului: Sgroppino (sorbet de lămâie cu prosecco & vodkă, se bea la Veneția)
Personajele mele preferate (din cele pe care le-am inventat): Daniela din Union place, Tatăl divorțat și Pădurarul din oameni fericiți (acea piesă care va putea fi văzută abia din 2026)
Locul fără de care 2023 ar fi fost puțin mai sărac: Taverne Battin (Chez Anita) din Esch sur Alzette.
Portugheza Anita a deschis barul în 1989. Ziua, gătește supă pentru studenții înfometați și le-o oferă gratuit. Seara pune pe Youtube Backstreet Boys, Britney și Elvis, dansează în spatele barului și așază pe tejghea platouri mari cu sandwich-uri pentru clienți - majoritatea oameni în vârstă care locuiesc pe aceeași stradă cu barul și vin aici seară de seară. Chiar dacă te cunoaște numai de ieri, dacă află că e ziua ta, Anita o să stingă luminile din bar, o să dispară scurt în spatele unei uși și după scurt timp o să apară cu un tort pe care strălucesc artificii. Dacă ar fi un loc pentru care să te duci în Luxemburg, e cu siguranță barul Anitei.
Spectacolul de care-mi pare cel mai rău că nu s-a văzut în România: Dispariții regizat de Vlad Massaci la Uckermärkische Bühnen Schwedt, unde videodesign-ul lui Andu Dumitrescu e un spectacol în sine.
Cărțile anului: În martie, mi-am luat dintr-o librărie din Berlin A opta viață. Pentru Brilka al scriitoarei germano-georgiene Nino Haratischwili. Romanul, o saga de familie care se întinde pe zeci de ani de istorie zbuciumată, are vreo 900 de pagini și timp de vreo două luni cât a durat să-l citesc l-am luat cu mine peste tot. "Ce pierdere pentru cititori că nu e tradus în română", m-am tot gândit atunci. Între timp, a apărut și traducerea. Citiți-l!
Dschinns de Fatma Aydemir, despre o familie de turci emigrată în Germania (n-a fost tradusă încă în limba română) am citit-o în fiecare clipă liberă - pe plajă, în cadă, în stație așteptând autobuzul, la coadă la diverse ghișee. Pentru cine merge la Berlin, romanul a fost dramatizat și se poate vedea la teatrul Gorki (probabil cu supratitrări în engleză).
Spectacole în topul meu: Lumânările dreptății de Csaba Székely,
regia Aba Sebestyén, Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania Tompa Miklós.
Povestea cutremurătoare a comunității de secui sabatarieni din satul Bezidu Nou spusă atât de frumos și de simplu cum nu credeai că se mai poate face teatru astăzi, cu personaje pe care-ți vine să le bagi în buzunar și să pleci cu ele acasă, care emoționează fără să alunece nici măcar o singură clipă în patetism, te ține lipit de scaun timp de aproape trei ore și te lasă cu respirația tăiată la final.
10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul Mamaia de Gabriel Sandu, regia Gabriel Sandu și Elena Morar, Teatrul de Stat Constanța.
Despre Mamaia s-a scris foarte mult, am scris până și eu, așa că n-o să spun mai mult aici decât că e un show în toată puterea cuvântului, în care sub stratul de sclipici, șlagăre și nostalgie ies la iveală teme grele.
La Ronde de Yann Verburgh (după Hora iubirilor de Arthur Schnitzler), regia Eugen Jebeleanu, Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. E sexy și impertinent și curajos și dur și senzual și glamour cum sunt puține spectacole.
Last but not least, Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith de Cosmin Stănilă, regia Doru Vătavului, Teatrul Național Cluj. Și nu doar pentru că am fost martoră la aproape fiecare etapă din nașterea textului și am asistat aproape live la momentul când viața reală a invadat ficțiunea. Povestea care ni se spune aici (și pe care ar fi păcat să n-o descoperiți) e despre foarte multe lucruri dar pentru mine e, în primul rând, despre scris.
Scenele mele preferate din spectacole: dansul pe cruce al Fatmei Mohamed în La Ronde, personajul Erik (Kónya Ütő Bence) resuscitând un dinozaur de pluș în Floarea Soarelui de Andrea Pass, regia Radu Afrim - teatrul Tamási Áron din Sf. Gheorghe și monologul Ecaterinei Lupu interpretând fata care o imita pe Marina Voica în 10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul Mamaia.
Locuri în care aș fi stat o lună, nu doar o zi: infinity pool-ul din Hanging Gardens of Bali, insulele San Blas din Panama.
Mai ales privit dintr-un 2024 destul de gri, cu anxietăți și stres, 2023 îmi pare acum frumos, luminos, lipsit de griji - exact ca o zi de plajă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)