Pe scurt am realizat că am petrecut 154 de zile departe de casă, am zburat de 57 de ori, am făcut aproape 8.000 km în mașină, am văzut 16 alte țări (Spania - Insulele Canare, Barcelona, Madrid, Valladolid, Gijon, Italia - Trieste, Bergamo, Roma, Franța - Lille, Cannes, Les Arcs, Germania -Berlin x 2, Munchen, Moldova - Chișinău x 2, Muntenegru - Bar, Cehia - Karlovy Vary, Polonia - Cracovia, Slovacia - Bratislava, Kosovo - Prizren, Macedonia - Skopje, Bulgaria - Lukovit, Olanda - Amsterdam, Grecia - Koroni, Salonic, Luxembourg - Luxembourg, Columbia - Cartagena) și am dormit în 33 de locuri care nu-s acasă (cele de mai sus, plus în România -Cluj, Timișoara, Sibiu, Alba Iulia, Sfântu Gheorghe Deltă, Hodoșa, Eforie Sud).
În 22 decembrie 2023, pe la prânz, am închis computerul și nu l-am mai deschis decât pe 4 ianuarie 2024. Când am închis computerul mi-am zis cu un fel de ușurare - ducă-se pe pustii anul ăsta de toată jena. Anul ăsta de goană neîncetată, anul ăsta de muncă până aproape de epuizare, anul ăsta care a trecut de n-am știut unde s-a dus timpul, anul ăsta de despărțiri de drumuri, anul ăsta de frustrări și nenumărate aplicații picate, anul ăsta de vise destrămate, anul ăsta...
Mi-au trebuit câteva zile în care să stau în liniștea și lumina caldă a casei mele și a cartierului meu, în bucătărie, printre cărțile care mă așteptau demult, cu puțini prieteni dragi, cu micile treburi casnice ca să încep să deschid cutia cu amintirile anului ăstuia care nu e deloc, dar deloc ceea ce părea la 22 decembrie, pe la prânz.
În realitate, cu mintea limpede de după pauza asta super necesară (și las agora să mă judece pentru gândurile negre de mai sus) 2023 meu a fost mai degrabă magic decât jenant. (notă: fotografiile și cuvintele de mai jos nu se leagă între ele, ci spun povești uneori independente, alteori intersectate, despre 2023)
Anul 2023 l-am început în Tenerife, minunându-mă de oamenii primitori și natura extraordinară, de soare, mare și culori. De acolo am păstrat o după-amiază pe plajă cu soțul meu în care ne-am dat drumul la visare și ne-am spus: "dacă noi am locui aici oare am mai munci vreodată sau am sta să vedem marea și munții într-o vacanță fără de sfârșit?!" Sunt bune visele, sunt tare bune și visele cu ochii deschiși.
M-am întors în România la cei mai minunați colegi pe care și-i poate dori cineva, mi-au lipsit în cele 10 zile de vacanță colegii mei așa cum îți lipsește familia când ești plecat (mai ales la capătul lumii așa cum pare să fie în Canare) și sentimentul ăsta de familie din compania în care lucrez e ceva neprețuit, e senzația că niciodată nu ești la serviciu, ești mereu acasă.
Stopul "acasă" a fost foarte scurt și am pornit la drum "în vecini", la Chișinău. Pentru un atelier organizat de una dintre cele mai importante organizații a producătorilor de film - EAVE și unul dintre cele mai active festivaluri de film documentar CPH:Dox. A fost momentul în care, pentru prima dată în viață m-am simțit "vestică" și nepregătită pentru realitățile altor lumi. Proiectele selectate erau de film documentar din: Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Georgia, Ucraina. Am realizat vorbind cu cineaștii din aceste țări cât de norocoși suntem noi românii cu condițiile noastre de viață și lucru, cât de puțin știm despre cum se petrec lucrurile într-o parte a lumii care nici nu e atât de departe de noi, cât de ancorați suntem în "cercul nostru strâmt", că indiferent câtă literatură sau film vedem de acolo, impactul emoțional la întâlnirea față în față e infinit mai mare decât ne putem imagina.
Cel mai bizar în aceste întâlniri mi s-a părut percepția lor despre ce așteaptă "occidentul" ca povești din partea lor de lume. O perspectivă pe care nu am mai întâlnit-o niciodată - anume că pe nimeni nu interesează viața de zi cu zi, realitatea simplă (care nu e deloc simplă) de acolo, ci cu toții vrem de la ei povești cu conflicte și războaie și atât. Sper că am reușit să desfac un pic această perspectivă.
Pe lângă aceste întâlniri, revederea Chișinăului a fost o mare bucurie. E o energie, o prospețime, o strălucire, o vibrație pozitivă în aer acolo care m-au bucurat nespus. Nu mai e cazul să vorbesc despre căldura și ospitalitatea moldovenilor, despre super femeile de acolo și cum mișcă ele lucrurile. O mare bucurie a fost și descoperirea echipei CNCului moldovenesc la el acasă, o mână de oameni foarte tineri și extrem de entuziaști care se ocupă cu dăruire și eficiență de destinele filmului moldovenesc dintr-un birou de aprox. 30mp - atât, e drept, în centrul orașului în proximitatea imediată a unui frumos parc.
Am revenit acasă și am pornit mai departe la drum. Next stop: Trieste, When East Meets West - piața de proiecte a festivalului Alpe Adria Trieste, unul dintre cele mai importante și în același timp conviviale evenimente de acest tip pentru breaslă la început de an. Un eveniment care a crescut absolut ca-n povești în ultimii ani și unde an de an am ocazia să-mi văd cea mai bună prietenă din breaslă, Ankica -producătoare din Croația, dar și să revăd participantele și "mentorițele" din programul de mentorat al EWA Network - un super program în care pe parcursul unui an de mentorat generos al unor producătoare europene, o nouă generație de producătoare se dezvoltă și leagă prietenii pe viață și-și cresc încrederea în forțele proprii. Tot acolo, pe lângă proiectele pe care le descopăr, pe lângă ideile și minunatele propuneri care sunt prezentate, pe lângă ideile pe care le-am auzit în timpul pitch-urilor de proiecte și sfaturile pe care le-am cules în întâlniri am mai avut și întâlnirea tot tradițională cu o altă super inițiativă din care sunt onorată să fac parte - Pop-Up Residency. Pop-Up Residency este un program de rezidențe care a crescut fantastic în cei 5 ani de când l-au pornit un grup de cineaști care s-au gândit să ofere altor cineaști "a home away from home" pentru 3 săptămâni, în care să stea în casa unui coleg de breaslă din altă parte a lumii, unde să nu facă altceva decât să lucreze la proiectul său și să fie ghidat de mentori din țara unde se află în rezidență. Mai multe despre Pop-Up Residency aici. Nu le voi putea mulțumi niciodată suficient de mult lui Răzvan și lui Pierre pentru a mă fi încurajat să fac prima rezidență informală de acest tip pentru cineasta marocană Rim, în 2017.
Am fost și la școală la Trieste, căci am căpătat de câțiva ani obiceiul ăsta - să revin în sala de clasă chiar pentru un timp scurt. De data asta am învățat despre campaniile de impact pentru filme și chiar dacă, desigur, ele nu sunt pentru orice filme, sunt un mod tot mai utilizat de a combina impactul social cu impactul artistic / emoțional al filmelor și e o nouă meserie care se dezvoltă exponențial și ajută nu doar la vizibilitatea produsului artistic dar și la dezbaterea extinsă pe marginea unor probleme sociale sau politice.
Și mai e ceva grozav ce se întâmplă an de an în orașul ăsta dintre multe culturi, Trieste - că nici nu știi dacă e mai mult italian sau a rămas austro-ungar în adâncul sufletului lui sau de fapt sloven (granița slovenă e la 8 km de Trieste, cea croată la 30 de km) sau doar un oraș multicultural port și nod de comerț și capăt al Drumului Mătăsii care a aparținut mai multor culturi de-a lungul timpului și până la urmă și-a păstrat propria identitate. În micile crâșme sau cochete cafenele cu aer vienez ne adunăm o mână de români din breaslă și petrecem timp la început de an, timp pe care nu reușim să-l petrecem împreună acasă și tare bine ne e, nu știu niciodată de ce reușim să ne organizăm să ne adunăm când suntem plecați și mai niciodată nu reușim să facem asta când suntem acasă deși mereu ne promitem că vom face asta și acasă, măcar o dată pe... și aici ne oprim. Singurul lucru mai puțin plăcut în minunatul Trieste este vestitul vânt Bora, care îți taie răsuflarea.
Februarie a venit ca-n fiecare an cu Berlinala. Și ce Berlinală!
Probabil una dintre cele mai extraordinare pentru mine (sau poate că așa spun mereu când am ceva -un film sau un proiect acolo). Cu două momente memorabile: premiera filmului lui Sebastian Mihăilescu Mammalia în secțiunea Forum și prezentarea proiectului de serial Export Only creat de Cristina Iliescu în cadrul pieței de proiecte din Berlinale Market Co-pro Series.
Ziua premierei Mammaliei a fost una pe care nu o voi uita curând. Aveam 5 întâlniri pe parcursul zilei în zone diferite din Berlin și totul era gândit contra-cronometru și bine organizat cu ajutorul tehnologiei pe care o avem azi la dispoziție. Dar... după un warning cu 2 zile înainte de Berlinală, care a trecut totuși ușor, telefonul meu a hotărât că nu mai vrea să funcționeze, că-și ia liber, se blochează și mă lasă singură să mă descurc (măcar a hotărât asta în zori de zi). Am hiper-ventilat, am panicat, am rostit toate cuvintele nepotrivite, noroc că prietena mea croată cu care locuiam nu înțelege românește iar unul din cuvinte la ei e un oraș la mare și atât, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus mintea la contribuție, am zis merci că măcar computerul merge și mi-am copiat de mână adresele locurilor unde trebuia să ajung, am cerut de la recepție să-mi printeze harta către primul loc unde trebuia să ajung (și spre care m-am încăpățânat să merg pe jos prin ploaia mocănească) etc. am reușit să ajung la 4 din cele 5 întâlniri, la a 5-a am reușit să anunț printr-o cunoștință care era invitată acolo că nu voi putea ajunge din motive obiective, am ajuns și la un service - nu au știut ce să-i facă că nu era specialistul sâmbăta la lucru (desigur că era sâmbătă) - m-am descurcat cu metroul și cu "pe josul", totul în regulă iar momentul în care m-am reunit cu colegii din echipa filmului pentru premieră a fost cumva ca și cum m-aș fi întors dintr-un exil la capătul pământului, în pustie. Am fost atât de fericită să fiu cu ai mei și m-am simțit dintr-o dată în siguranță, complet în siguranță. Oare ne-a luat mințile de tot tehnologia? Știam să mergem și să folosim hărți și înainte de google maps totuși, știam să ne dăm întâlniri și să dăm unii de alții și înainte de whatsapp - cu toate astea am luat această zi ca o mare încercare și o mare victorie, am fost foarte mândră de mine că m-am descurcat, dar cel mai bun sentiment al zilei a fost senzația de siguranță atunci când în fine am fost "preluată" de "tribul meu". A fost o situație specială cu totul pentru că probabil a fost prima dată când nu eu m-am ocupat de organizarea echipei pentru premieră, ci colega mea Diana (și slavă cerului că a fost așa!), a fost una dintre puținele dăți când eu, cu natura mea de salvator perpetuu m-am lăsat bucuroasă salvată de ai mei.
Telefonul l-am lăsat să se golească de baterie, iar a doua zi dimineață când l-am pus în priză s-a trezit voios și perfect funcțional cu aerul acela de după o ceartă cu scântei în cuplu când a doua zi dimineață unul dintre parteneri spune zâmbind: "Bună dimineața!" ca și când nimic nu s-a întâmplat vreodată, a fost furtună, au fost tunete și fulgere, acum gata, e soare - uită-te și tu, care-i problema?
Al doilea moment memorabil al Berlinalei 2023 a fost pitchul și întâlnirile de după acest pitch pentru mini-seria de televiziune Export Only. Am fost singurul proiect din Europa de Est din cele 10 selectate în acest program și singurele participante care nu mai făcuseră niciodată seriale TV. În cele 2 săli de cinema unde s-a desfășurat evenimentul (una în care prezentam live și cealaltă în care se transmitea pe ecran) erau aproape 500 de profesioniști de televiziune dintre cei mai cei. Nu pun la socoteală cum îmi tremurau genunchii, cum aveam senzația că nu-mi voi găsi cuvintele, că mă voi face de râs și ce va zice Cristina - creatoarea seriei - despre mine care se presupunea să o susțin -pentru ea era primul pitch public ever - dar nu asta a fost minunea, căci până la urmă m-am descurcat, iar Cristina a fost la înălțime în prezentarea conceptului și a motivației proiectului.
Ce s-a petrecut după însă a fost senzațional și mi-a dat o senzație de plutire care a durat 2 zile și pe care nu-mi amintesc să o fi experimentat de multe ori (desigur ea seamănă cu senzațiile din ziua de după premiera filmului într-un festival mare când presa internațională laudă filmul și vezi cum îl înțelege de bine și la ce nivel de profunzime) cert este că timp de două zile am avut senzația că suntem într-un vis. Mesaje de apreciere de la oameni care erau în sală, unii pe care nu-i cunoșteam aproape deloc, întâlniri cu parteneri interesați să colaboreze cu noi, laude peste laude. A fost senzația aceea de împlinire și recunoaștere a faptului că ți-ai făcut treaba bine. A fost minunat, mulțumesc echipei Co-Pro Series că ne-a dăruit această oportunitate fantastică și mulțumesc Cristinei pentru proiectul acesta grozav.
Sigur că reveria s-a oprit odată cu realizarea faptului că toți oamenii ăștia din lumea largă cu cunoștințe despre acest business și cu resurse să participe la proiectul nostru își doresc să lucreze cu noi, dar nu vor face nici un pas până nu vom avea ceva resurse de acasă. A trecut un an de atunci, am bătut la toate ușile posibile din România, am încercat tot ce-am știut - din păcate ce a rămas e doar amintirea zilelor de la Berlin în care am crezut că totul e posibil și da, avem povești și știința de a le face la nivelul celor care vin cu mult mai multă experiență și mult mai multe resurse pentru acest tip de produs.
Am început să scriu acest material la început de ianuarie 2024 și am reușit atunci să ajung cu amintirile din 2023 iată, până în februarie, și anul a continuat la aceeași intensitate.
Dar și 2024 a început intens iar după cele 3 săptămâni de pauză de muncă, de computer și de tot ce nu era spațiul meu privat am început o nouă goană spre nu știu prea bine ce.
Mi-am promis că voi termina de scris materialul ăsta în fiecare week-end, efectiv în fiecare week-end și nu am mai scris nici un rând, de altfel nu am mai deschis computerul în week-enduri (cu excepția unuia) și povești și amintiri dragi mai am nenumărate, căci tare mult am colindat și am trăit în 2023.
Sunt povești din Transilvania, de la Hodoșa cu prieteni dragi și familia mea, cu greșeli de părinte și copil înțelegător dar care nu știu cât va duce rana / cicatricea reacției mele greșite într-o situație în care nu m-am priceput să-l apăr. Sunt povești din Kosovo și descoperirea întoarcerii acasă a oamenilor care muncesc în străinătate un an de zile ca să vină și să arate acasă, în Kosovo, în august ce grozav o duc. Sunt povești cu natura minunată. Sunt povești din cel mai frumos oraș mare pe care nu-l cunoșteam și unde am petrecut cel mai frumos week-end din anul care a trecut - mulțumesc Tiberiu, Pedro și Sayaka pentru cum m-ați îndrăgostit de Madrid! Sunt povești de la Timișoara cea Culturală, de la Sibiu și din alte locuri pe unde s-a mai arătat Arsenie - filmul, sunt povești cu visuri și comunități virtuale, sunt povești cu Răzvan și Rossitsa și Alina la Salonic într-o seară caldă de toamnă sau cu Ilinca în nordul Spaniei la ocean, sunt povești de la malul mării cu familia mea și griji din Deltă față de pisica noastră, sunt atât de multe amintiri și povești care vor rămâne cu mine că simt că mi-ar trebui peste 100 de pagini să spun ce mi-a rămas, ce m-a marcat din 2023.
E 31 martie 2024, ora 23.35, și eu am promis că scriu la începutul anului ăstuia despre cum mi-a fost anul trecut. Data limită s-a tot extins și tot extins și totuși data limită-limită pare că e 1 aprilie. Încerc să mă țin de promisiune și să trimit înainte de miezul nopții (chiar dacă știu că o să apară la câteva zile distanță).
Pe foarte scurt, ce rămâne cu mine din 2023 sunt mai ales oamenii. Și cei pe care-i știu de mult - familia mea proprie și familia adoptivă de la muncă - și cei pe care-i știu mai puțin, pe unii dintre cei cu care am petrecut cele mai frumoase clipe din 2023 chiar aproape deloc până acum.
2023-ul meu a fost un an de întâlniri, de descoperiri și un an de despărțiri. Necesare - și unele și altele. 2023-ul meu a fost un an aparte și ca toți ceilalți. 2023-ul meu a fost plin de viață, de viață adevărată.
Mulțumesc oamenilor și celorlalte ființe cu care am trăit anul 2023. Sper să mai vină mulți ani pe care să-i pot povesti cu drag și pe care să-mi fie imposibil să-i cuprind în puține cuvinte. Mulțumesc viață!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)