Prefaţa cărţii Femeia eunuc

Citiţi un fragment din această carte.



Această carte face parte din cel de al doilea val feminist. Vechile sufragete, care au ieşit din închisoare după ispăşirea pedepsei, continuându-şi viaţa în anii în care femeile au fost treptat acceptate în profesii pe care ele au refuzat să le îmbrăţişeze, au primit drepturi parlamentare pe care ele au refuzat să le exercite şi în academii pe care le-au folosit din ce în ce mai mult ca pe magazine de eliberat diplome în timp ce aşteptau să se mărite, au asistat la reînvierea principiilor lor de către femei mai tinere, cu o structură nouă, dinamică. Doamna Hazel Hunkins-Hallinan, conducătoarea Grupului Celor Şase Puncte, le-a întâmpinat cu bucurie pe militantele mai tinere şi chiar şi francheţea lor sexuală. "Sunt tinere", i-a spus ea Irmei Kurtz, "şi total inocente din punct de vedere politic, dar pline de viaţă. Majoritatea membrelor grupului nostru au fost până nu de mult prea bătrâne după gustul meu." După extazul acţiunii directe, doamnele militante din urmă cu două generaţii s-au pus pe treabă, consolidând o mulţime de organizaţii mici, în timp ce forţa principală a energiei lor se risipea în economiile de după război şi în reînvierea zorzoanelor, corsetelor şi feminităţii, după toleranţii ani douăzeci, trecând prin escrocheria sexuală a anilor cincizeci, care s-a tot diminuat, căpătând respectabilitate.

Accentul s-a mutat. Doamnele burgheze manierate de atunci doreau reformă, doamnele burgheze nemanierate de acum vor revoluţie. Pentru multe din ele, chemarea la revoluţie a precedat chemarea la eliberarea femeii. Noua Stângă este pepiniera pentru majoritatea mişcărilor şi pentru multe din ele eliberarea este dependentă de apariţia societăţii fără clase şi de dispariţia statului. Deosebirea este radicală, pentru că încrederea sufragetelor în sistemele politice existente şi dorinţa lor profundă de a participa la ele s-au spulberat. Înainte, doamnele se străduiau să sublinieze că ele nu încearcă să dezbine societatea sau să-l detroneze pe Dumnezeu. Căsătoria, familia, proprietatea privată erau ameninţate de acţiunile lor, dar ele se străduiau să alunge temerile conservatorilor şi făcând aceasta, sufragetele îşi trădau propria cauză şi pregăteau eşecul emancipării. Cu cinci ani în urmă, părea evident că emanciparea eşuase: numărul femeilor din parlament rămăsese la un nivel scăzut; numărul femeilor cu o profesie se stabilizase la o infimă minoritate; femeile se angajau în general ca servitoare sau îngrijitoare prost plătite. Uşa coliviei fusese deschisă, dar canarul refuzase să zboare. Concluzia era că uşa coliviei n-ar fi trebuit să fie deschisă niciodată, pentru că, oricum, canarii sunt destinaţi captivităţii; propunerea unei alternative n-a făcut decât să le deruteze şi să le întristeze.

Există şi azi organizaţii feministe care urmează căile reformatoare iniţiate de sufragete. Organizaţia Naţională pentru Femei Betty Friedan este reprezentată în comitetele parlamentare, mai ales în cele considerate a avea o legătură specială cu femeile. Femeile politician încă reprezintă interesele femeilor, dar acestea sunt cel mai des interesele femeilor ca persoane dependente, pentru a fi protejate de divorţuri obţinute cu uşurinţă şi de tot felul de privilegii pentru donjuani. Grupul Celor Şase Puncte al doamnei Hunkins-Hallinan este o entitate politică respectată. Nou este faptul că asemenea grupuri se bucură acum de o atenţie sporită. Presa insistă să prezinte săptămânal, ba chiar zilnic, emanciparea femeilor. Nou este faptul că, brusc, femeile constituie un subiect care-i interesează pe toţi. Nu se pronunţă în favoarea mişcărilor care există, dar îi preocupă problemele. S-ar putea ca mişcarea să fie puternic susţinută de femeile tinere din universităţi. Nu ar fi de mirare dacă muncitoarele exploatate s-ar hotărî să convingă în sfârşit guvernul să le despăgubească. Dar e de mirare că femeile care nu par a avea motive să se plângă au început să cârtească. Vorbind unui public feminin liniştit din provincie, îmbrăcat decent, cu pălării decente pe cap, am fost surprinsă să descopăr că ideile cele mai radicale sunt bine primite şi că sunt exprimate cele mai grăitoare critici şi cele mai vehemente proteste. Nici sufragetele nu s-ar fi putut lăuda cu susţinerea provinciei, care este acum cucerită zi de zi de noua mişcare feministă.

Putem doar să facem speculaţii asupra acestei noi activităţi. Poate că vânzarea sexului s-a făcut în exces. Poate că femeile n-au crezut niciodată cu adevărat în portretul pe care au fost silite să-l accepte, făcut de psihologi, lideri religioşi, reviste pentru femei şi pentru bărbaţi. Poate că reformele care s-au produs le-au dus în cele din urmă la poziţia din care au putut vedea în sfârşit întreaga perspectivă şi au început să înţeleagă raţiunea situaţiei lor. Poate că, nefiind nevoite să dea naştere unor copii împotriva voinţei lor şi să facă munci grele de slugi la ele acasă, au avut timp să gândească. Poate că societatea noastră a devenit atât de disperată şi acest lucru a devenit atât de evident, încât femeile nu mai pot suporta s-o lase pe seama altora. Duşmanii femeilor au dat vina pe asemenea circumstanţe pentru nemulţumirea femeilor. Femeile trebuie să preţuiască această nemulţumire ca pe un prim semn al pretenţiei la viaţă; ele au început să-şi ridice glasul şi să comunice între ele. Pe bărbaţi i-a incomodat întotdeauna conversaţia dintre femei; acum, ea înseamnă diversiune curată. "Tot înainte!"

Eliberaţionistele organizate constituie o minoritate puternic mediatizată; aceleaşi feţe apar ori de câte ori se discută o problemă feministă. Ele sunt inevitabil prezentate drept liderii unei mişcări care, în esenţă, nu are lider. Nu sunt cu mult mai aproape decât au fost vreodată de conceperea unei strategii revoluţionare; demonstraţiile, încropirea unor liste pentru a fi citite şi şedinţele de comitet nu sunt în sine un comportament emancipat, mai ales atunci când sunt încă încastrate în contextul muncii gospodăreşti şi al tertipurilor feminine. Ca mijloc de educare a oamenilor care trebuie să acţioneze pentru a se elibera, eficienţa lor e limitată. Conceptul de libertate de la baza unei asemenea eliberări n-are nici un sens; în cel mai rău caz, este definit de condiţia bărbaţilor, ei înşişi neliberi, şi, în cel mai bun caz, rămâne nedefinit într-o lume cu posibilităţi foarte limitate. Pe de o parte, există feministe care slujesc noţiunea de egalitate "socială, juridică, ocupaţională, economică, politică şi morală", al căror duşman este discriminarea, ale căror mijloace sunt concurenţa şi cererea. Pe de altă parte, sunt cele care îmbrăţişează idealul unei vieţi mai bune, care va veni atunci când o viaţă mai bună va fi asigurată pentru toţi, prin mijloace politice corecte. Pe femeile scârbite de metodele politice convenţionale, fie ele constituţionale, totalitare sau revoluţionare, nici una din alternative nu prea la atrage. Gospodina care trebuie să aştepte succesul revoluţiei mondiale pentru a se elibera poate fi scuzată că şi-a pierdut speranţa, atâta vreme cât metodele politice conservatoare nu pot inventa vreo cale prin care unitatea economic necesară a familiei monogame ar putea fi diversificată. Dar există o altă dimensiune în care ea îşi poate găsi un mobil şi o cauză pentru acţiune, deşi s-ar putea să nu găsească un duplicat al Utopiei. Ar putea începe nu cu schimbarea lumii, ci cu reafirmarea ei.

Este imposibil de argumentat eliberarea femeii fără o certitudine despre gradul de inferioritate sau de dependenţă naturală care este invariabil caracteristic femeii. De aceea, cartea începe cu Corpul. Ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi sau ce am fi putut fi. Dogmatismul ştiinţei exprimă status quo-ul ca pe o consecinţă inevitabilă a legii. Femeile trebuie să înveţe să pună la îndoială cele mai esenţiale premise despre normalitatea feminină pentru a redeschide posibilităţile de dezvoltare succesiv blocate de diverse condiţionări. Deci, începem cu începutul, cu sexul celulelor. Nu se prea poate vedea deosebirea dintre cromozomi, până când aceştia nu se manifestă în dezvoltare, iar dezvoltarea nu poate avea loc în vid; din start, modul în care observăm femeia este, conştient sau inconştient, prejudiciat de afirmaţii pe care nu putem să nu le facem şi nu putem identifica momentul când au fost făcute. Noua afirmaţie care se ascunde în spatele discuţiei despre corp este că tot ce putem observa ar putea fi altfel. Pentru a demonstra câteva aspecte ale condiţionării, discuţia urmăreşte efectele comportamentului asupra scheletului. De la Oase ajungem la Rotunjimi, esenţiale încă pentru afirmaţiile despre sexul femeii şi apoi la Păr, considerat mult timp o caracteristică sexuală secundară. Sexualitatea femeii a fost dintotdeauna un subiect fascinant; discutarea ei aici încearcă să arate cum a fost mascată şi deformată sexualitatea femeii de către majoritatea observatorilor şi cu atât mai mult în epoca noastră. Conformaţia femeii a fost descrisă deja în termenii unui anumit tip de condiţionare şi acum începe să iasă la iveală caracterul specific al acestei condiţionări. De fapt, femeia este considerată un obiect sexual destinat a fi folosit şi apreciat de alte fiinţe sexuale, bărbaţii. Sexualitatea ei este negată şi în acelaşi timp greşit reprezentată, prin faptul că e considerată pasivă. Vaginul este exclus din imaginea feminităţii, la fel cum sunt suprimate şi semnele independenţei şi ale vigorii din restul corpului. Caracteristicile care sunt elogiate şi răsplătite sunt cele ale castrării - timiditatea, formele dolofane, lâncezeala, delicateţea şi preţiozitatea. Capitolul despre Corp se încheie cu o privire spre modul în care se consideră că reproducerea influenţează întregul organism al femeii în operaţiunea Uterului păcătos, sursă de isterie, depresie menstruală, slăbiciune şi incapacitate de a desfăşura o activitate prelungită.

Combinarea caracteristicilor induse ale sufletului şi corpului constituie mitul Eternului Feminin, denumit în zilele noastre Stereotip. Aceasta este imaginea dominantă a feminităţii care guvernează cultura noastră şi la care aspiră toate femeile. Presupunând că zeiţa culturii de consum este un produs artificial, ne propunem să examinăm cum se ajunge la aceasta, cum se fabrică Sufletul. Elementul principal al acestui proces este identic cu castrarea pe care am văzut-o exercitată asupra corpului, suprimarea şi devierea Energiei. Urmând acelaşi şablon simplu, începem cu începutul, cu Bebeluşul, arătând cum din mai mult se face mai puţin. Fata se căzneşte să împace instruirea ei pe coordonate masculine cu condiţionarea ei feminină, până când Pubertatea rezolvă ambiguitatea şi o ancorează sigur în postura de femeie, dacă este posibil. Când nu este posibil, mai primeşte o condiţionare ca o corecţie, mai ales din partea psihologilor, ale căror afirmaţii şi recomandări sunt descrise drept Escrocherie psihologică.

Deoarece atât de multe afirmaţii despre sexul minţii maschează problema capacităţii mentale a femeii, urmează o scurtă trecere în revistă a eşecurilor înregistrate în cincizeci de ani de cercetări minuţioase şi diversificate, pentru a descoperi un şablon al deosebirii dintre capacitatea intelectuală a bărbatului şi cea a femeii, denumită Materia primă. Întrucât cercetările au fost irelevante pentru susţinerea în continuare a ideii că femeile sunt ilogice, subiective şi, în general, proaste, capitolul despre Puterea femeii exprimă coerent toate aceste prejudecăţi, prezentate în cartea lui Otto Weininger, Sex şi caracter, şi transformă toate defectele definite de ea în avantaje, respingând conceptele de virtute şi de inteligenţă ale lui Weininger şi îmbrăţişându-le pe acelea ale lui Whitehead şi ale altora. Ca o corecţie la această consideraţiune teoretică despre cât de valoroase ar putea fi asemenea minţi feminine, capitolul despre Muncă oferă un raport factic al şabloanelor pe care le urmează contribuţia femeii şi modul în care este ea preţuită.

Castrarea femeilor a fost făcută în termenii unei polarităţi masculin-feminin, în care bărbaţii au pus stăpânire pe toată energia şi au canalizat-o într-o putere conchistadorială agresivă, reducând orice contact heterosexual la un şablon sado-masochist.

Asta a însemnat distorsionarea conceptelor noastre despre Dragoste. Începând cu o celebrare a unui Ideal, Dragostea continuă descriind câteva dintre perversiunile principale: Altruismul, Egotismul şi Obsesia. Aceste distorsiuni se ascund sub masca unor mituri diverse, dintre care urmează două - Idila, o prezentare a fanteziilor cu care este alimentată femeia râvnitoare şi dezamăgită, şi Obiectul fanteziei masculine, care se ocupă de diversele moduri în care sunt prezentate femeile în literatura specific masculină. Mitul burghez despre dragoste şi căsătorie consemnează apariţia fanteziei reciproce general acceptate a dragostei heterosexuale în societatea noastră, ca un preludiu la o discuţie despre forma normală de viaţă aşa cum o înţelegem noi, în capitolul Familia. Nucleul familiei din epoca noastră este sever criticat, dar rolul principal al acestui capitol, ca şi al întregii cărţi, este mai ales de a sugera posibilitatea şi dorinţa de a avea o alternativă. Principala sperietoare a celor care se tem de libertate este nesiguranţa şi, de aceea, capitolul despre Dragoste se termină cu o critică adusă iluzoriei Siguranţe, zeitatea conducătoare a statului bunăstării, mai nesubstanţial ca oricând în epoca războiului total, a poluării globale şi a exploziei demografice.

Deoarece dragostea s-a pervertit atât de mult, ea a ajuns, în multe cazuri, să conţină şi o doză de ură. În cazuri extreme, ea capătă forma Duşmăniei şi a dezgustului, produse de sadism, capricii şi vinovăţie, şi inspiră crime odioase asupra corpurilor femeilor, dar mai adesea se limitează la Abuz şi ridiculizare, exprimate prin insulte şi glume ocazionale. În loc să se ocupe de nedreptăţile suferite de femei în condiţiile lor familiale individuale, aceste capitole se ocupă de ocaziile mai mult sau mai puţin publice, în care complicatele şabloane de exploatare reciprocă nu oferă un context ambiguu. În literatura feministă există multe relatări subiective despre suferinţă, de aceea capitolul Suferinţa tratează problema la o scară mai largă, arătând cât de multe dovezi obiective există că femeile nu sunt fericite nici atunci când respectă modelul propus de sfătuitorii în probleme sentimentale şi matrimoniale şi de sistemul reprezentat de ei. Deşi nu există un şablon de agresare a bărbaţilor de către femei comparabil cu violenţa practicată de ei asupra femeilor, există o mulţime de dovezi despre funcţionarea Resentimentelor într-un puternic conflict sexual non-fizic, de obicei ca un fel de joc, o situaţie ritualizată, în care nu se ridică niciodată adevăratele probleme. Această sete de răzbunare inconştientă are paralele în Revolta feminină, mai organizată şi mai articulată, prin faptul că încearcă să-i caracterizeze pe bărbaţi ca duşmani cu care trebuie să concureze, să se confrunte sau pe care să-i atace. În măsura în care asemenea mişcări solicită sau silesc bărbaţii să le acorde libertatea, ele perpetuează înstrăinarea sexelor şi propria lor dependenţă.

Revoluţia ar trebui să atragă după sine corectarea câtorva dintre falsele perspective pe care opiniile noastre despre feminitate, sex, dragoste şi societate le-au creat, combinându-se. Acest capitol încearcă o orientare spre redistribuirea energiei, pentru a nu mai fi folosită pentru reprimare, ci pentru dorinţă, mişcare şi creaţie. Sexul trebuie eliberat din traficul dintre cel puternic şi cel lipsit de putere, dintre stăpân şi stăpânit, dintre sexual şi neutru, pentru a deveni o formă de comunicare între oameni puternici, duioşi, tandri, care nu se poate realiza prin negarea contactului heterosexual. Ultrafeminina trebuie să refuze să mai încurajeze autoiluzia Administratorului Omnipotent, nu atât prin agresarea lui, cât prin eliberarea ei de dorinţa de a-i împlini aşteptările. Ne-am putea aştepta ca bărbaţii să se opună eliberării femeii, pentru că ea ameninţă bazele narcisismului falic, dar există indicii că bărbaţii înşişi caută un rol mai satisfăcător. Dacă femeile se eliberează, vrând-nevrând îi vor elibera şi pe opresorii lor: s-ar putea ca bărbaţii, considerându-se unicii custozi ai energiei sexuale şi ocrotitori universali ai femeilor şi copiilor, să fi realizat imposibilul, mai ales acum, când energiile greşit direcţionate au produs arma supremă. Acceptând femeile în zone ale vieţii dominate de ei, bărbaţii şi-au manifestat deja disponibilitatea de a împărţi responsabilitatea, chiar dacă invitaţia nu a fost onorată. Acum, dacă s-ar putea interpreta că femeile au de gând să contribuie la descărcarea gunoiului adunat de bărbaţi, nu ar trebui să ne surprindă că femeile nu s-au repezit să profite de această şansă. Dacă femeile ar putea crede că civilizaţia se va maturiza doar atunci când ele vor fi total implicate în ea, poate că ar găsi mai mult optimism în posibilităţile de schimbare şi de dezvoltare. Criza spirituală prin care trecem acum ar putea fi încă o suferinţă care se agravează.

Capitolul intitulat Revoluţia nu aruncă decât o privire spre ceea ce ar putea fi; el sugerează că femeile ar trebui să nu se angreneze în relaţii încuviinţate de societate, precum căsătoria, şi că, în caz că s-au angrenat deja într-una nefericită, ar trebui să renunţe la ea fără scrupule. S-ar putea considera chiar că sugerează că femeile ar trebui să fie în mod premeditat libertine. În orice caz, susţine că ele ar trebui să fie de sine stătătoare şi să se abţină în mod conştient de la dependenţe exclusive şi de la simbioze nevrotice. Acest capitol demască mai ales iresponsabilitatea pur şi simplu, dar, atunci când sunt în pericol viaţa şi libertatea, iar condiţia necesară este recuperarea dorinţei de viaţă, iresponsabilitatea ar putea fi considerată un risc minor. Au trecut aproape o sută de ani de când Nora l-a întrebat pe Helmer: "Care consideri tu că este datoria mea cea mai sfântă?" şi, când el a răspuns: "Datoria faţă de soţul şi copiii tăi", ea a obiectat:

"Mai am o altă datorie, la fel de sfântă... Datoria faţă de mine însămi... Eu cred că, înainte de orice altceva, sunt o fiinţă umană - aşa cum eşti şi tu... sau în orice caz, voi încerca să devin. Ştiu foarte bine că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu tine, Torvald, şi că în cărţi îţi găseşti justificarea; dar pe mine nu mă mai poate mulţumi ce spun majoritatea oamenilor şi ce scrie în cărţi. Eu trebuie să gândesc cu mintea mea şi să înţeleg."

Relaţiile recunoscute de societatea noastră şi onorate cu toate privilegiile sunt doar cele care încătuşează, cele simbiotice, determinate economic. Cea mai generoasă, mai tandră şi mai spontană relaţie intră în şablonul general acceptat când se foloseşte de proptelele, de legalitatea, securitatea şi permanenţa general acceptate. Căsătoria nu poate fi o slujbă, aşa cum a devenit ea azi. Statutul femeii nu ar trebui evaluat în funcţie de capacitatea ei de a atrage şi a cuceri un bărbat. Femeia care îşi dă seama că este legată printr-un milion de fire minuscule de o atitudine de neputinţă şi ură, travestită în linişte şi dragoste, nu are de ales decât fuga, ca să nu fie total mânjită şi anihilată. Libertatea ne sperie, dar ne oferă şi multe bucurii. Viaţa nu este mai uşoară sau mai plăcută pentru că nişte femei ca Nora au păşit pe calea spre cunoaştere, este mai interesantă şi chiar mai nobilă. Asemenea sfaturi vor fi considerate o încurajare la iresponsabilitate, dar cu adevărat iresponsabilă este femeia care acceptă un mod de viaţă pe care nu l-a ales în cunoştinţă de cauză, mimând o serie de eventualităţi prezentate în mod fals ca destin. Să abdici de la propria înţelegere a moralei, să tolerezi crime împotriva umanităţii, să laşi totul pe seama altuia, calculatorul-rege-conducător-tată, asta este singura iresponsabilitate. Să negi că s-a comis o greşeală când rezultatele sale sunt un haos vizibil şi tangibil pe toate părţile este iresponsabilitate. Dacă ne apasă o oprimare, ea nu este responsabilitate, ci vinovăţie.

Femeia revoluţionară trebuie să-şi cunoască duşmanii, medicii, psihiatrii, asistenţii sociali, preoţii, consilierii matrimoniali, poliţiştii, magistraţii şi reformatorii amabili, pe toţi autoritariştii şi dogmaticii care roiesc în jurul ei cu avertismente şi sfaturi. Ea trebuie să-şi cunoască prietenele, surorile, şi să-şi caute propriile trăsături în trăsăturile lor. La ele poate găsi colaborare, înţelegere şi dragoste. Scopul nu poate justifica mijloacele: dacă ea descoperă că metoda ei revoluţionară nu duce decât tot la pedepse şi neînţelegere, cu corolarele lor - amărăciune şi marginalizare - indiferent cât de strălucitor ar fi obiectivul care o justifică, ea trebuie să înţeleagă că metoda este greşită şi scopul iluzoriu. O luptă lipsită de bucurie nu este lupta potrivită. Bucuria luptei nu este hedonismul şi ilaritatea, ci sentimentul ţelului, al realizării şi al demnităţii, care înseamnă reînflorirea energiei ofilite. Numai acestea o pot susţine şi pot menţine fluxul de energie. Problemele sunt doar egalate de posibilităţi: fiecare greşeală comisă este îndreptată când e înţeleasă. Singurele căi prin care ea poate simţi o asemenea bucurie sunt cele radicale: cu cât acţiunea pe care o întreprinde este mai batjocorită şi privită cu mai multă răutate, cu atât e mai radicală.

Calea este necunoscută, aşa cum necunoscut este sexul femeii necastrate. Oricât de departe am putea vedea, nu este suficient de departe pentru a discerne contururile a ceea ce este absolut dezirabil. Şi nu poate fi concepută nici o strategie absolută. Din punctul în care ne aflăm, nu e nevoie să vedem mai departe de libertatea de a începe şi de găsirea unor tovarăşe de călătorie. Primul exerciţiu al femeii libere este de a-şi găsi o formulă proprie de revoltă, care să îi reflecte independenţa şi originalitatea. Cu cât apar mai clar formele de oprimare în înţelegerea ei, cu atât mai clar poate vedea forma acţiunilor viitoare. În căutarea conştiinţei politice nu există substitut pentru confruntare. Ar fi prea simplu să oferim femeilor încă o formă de autoabnegaţie, noi ocazii pentru apetit sexual şi speranţe deşarte, pentru că femeile au avut parte de suficientă brutalitate. Au fost duse de nas şi până ce nu vor înţelege asta, odată cu toată lumea, sunt pierdute. O elită feministă ar putea încerca să conducă femeile care nu înţeleg într-o altă direcţie arbitrară, instruindu-le pentru a deveni o unitate de şoc într-o bătălie care nu ar trebui să aibă loc niciodată. Dacă este o bătălie decisivă, femeile o vor pierde, pentru că cel mai bun nu învinge niciodată; consecinţele militantismului nu dispar când dispare necesitatea militantismului. Libertatea este fragilă şi trebuie ocrotită. Jertfirea ei, chiar ca o măsură temporară, înseamnă trădarea ei. Nu încercăm să spunem femeilor ce să facă în continuare şi nici măcar ce să-şi dorească să facă în continuare. Această carte a fost scrisă cu speranţa că femeile vor descoperi că au voinţă; îndată ce se va întâmpla aceasta, vor fi capabile să ne spună cum şi ce vor.

Teama de libertate este puternică în noi. Îi spunem haos sau anarhie şi aceste cuvinte ne sperie. Trăim într-un adevărat haos al unor autorităţi contradictorii, într-o epocă a conformismului fără comunitate, a proximităţii fără comunicare. Ne-am putea teme de haos numai dacă ne-am imagina că nu-l cunoaştem, dar, în realitate, îl cunoaştem foarte bine. Este puţin probabil ca tehnicile de eliberare adoptate în mod spontan de femei să fie într-un conflict la fel de aprig ca acela care există între interese proprii aflate în război şi dogme aflate în conflict, pentru că ele vor căuta să elimine toate sistemele în afară de al lor. Oricât de diverse ar fi, ele nu trebuie să fie total ireconciliabile, pentru că nu vor fi conchistadoriale.

Sper că această carte este subversivă. Sper că va pune pe jar toate sectoarele distincte ale comunităţii. Moralistul convenţional va găsi în ea multe lucruri condamnabile - negarea Sfintei Familii, denigrarea sacrei maternităţi şi concluzia că femeile nu sunt prin natură monogame. Conservatorii politici vor avea probabil de obiectat, spunând că, pledând pentru distrugerea şabloanelor de consum ale principalilor săi beneficiari, gospodinele, cartea duce la stagnare economică şi dificultăţi materiale. E ca şi cum ai admite că stagnarea femeii este necesară pentru stabilitatea economiei şi nu face decât să valideze problema. Dacă actuala structură economică nu se poate schimba decât prăbuşindu-se, mai bine s-ar prăbuşi cât mai curând. Naţiunea care recunoaşte că toţi cei care muncesc îşi merită salariul şi pe urmă opreşte plata a 19,5 milioane de muncitori nu poate continua aşa. Freudienii vor obiecta, spunând că, lăsând deoparte opinia convenţională despre psihicul feminin şi bazându-se pe un concept de femeie care nu poate fi găsit în realitate, cartea este metafizică pură, uitând de baza metafizică a propriei lor doctrine. Reformatorii se vor plânge că imaginea feminităţii este vulgarizată prin pledoaria pentru delincvenţă, astfel încât femeile sunt îndepărtate şi mai mult de centrii reali de putere. În regatul calculatoarelor, centrii puterii politice au devenit centri de neputinţă, dar chiar şi aşa, nimic din ce este în carte nu exclude folosirea maşinăriei politice, deşi ar fi contraindicat să ne bizuim pe ea. Cele mai aspre critici vor veni din partea surorilor mele de stânga, maoistele, troţkistele, cele din serviciile de informaţii, deoarece fantezia mea ar putea arde etapele revoluţiei pentru a ajunge la libertate şi comunism fără strategie sau disciplină revoluţionară. Dar dacă femeile sunt adevăratul proletariat, adevărata majoritate oprimată, tocmai că revoluţia va fi grăbită de retragerea sprijinului lor pentru sistemul capitalist. Arma propusă de mine este cea mai onorabilă armă a proletariatului, retragerea forţei de muncă. Cu toate acestea, este clar că nu consider fabrica drept adevărata inimă a civilizaţiei sau reintrarea femeii în industrie drept condiţia necesară a eliberării. Dacă nu se vor schimba total conceptele de muncă şi joc şi cel de răsplata muncii, femeile vor continua să furnizeze forţă de muncă ieftină, ba mai mult, forţă de muncă gratis, pretinsă de drept de un patron aflat în posesia unui contract pe viaţă în favoarea lui.

Această carte este doar o nouă contribuţie la un dialog continuu între femeia care îşi pune întrebări şi lume. Nu se dă răspuns la nici o întrebare, dar poate că unele sunt puse mai bine decât până acum. Dacă nu este ridiculizată şi înjurată, înseamnă că nu şi-a atins scopul. Dacă paraziţii feminini de mare succes nu o consideră jignitoare, înseamnă că e inofensivă. Ceea ce ei pot tolera este intolerabil pentru o femeie care are cât de cât mândrie. Opozanţii sufragiului feminin s-au plâns că emanciparea femeii ar însemna sfârşitul căsătoriei, moralităţii şi statului; extremismul lor are o viziune mai clară decât bunăvoinţa confuză a liberalilor şi umaniştilor, care cred că, acordând femeilor un strop de libertate, nu se va clinti nimic. Când vom culege ce au semănat involuntar sufragetele, vom constata că antifeministele au avut dreptate până la urmă.