Furor et patientia - Enzensberger şi noua tipologie intelectuală germană

Citiţi un fragment din această carte.

Deşi, alături de Heinrich Böll, Günter Grass sau Erich Fried, Enzensberger a fost unul dintre reprezentanţii aşa-numitei Kahlschlagliteratur (literatură după "defrişare"; de la zero; după ce moştenirea culturală fusese făcută tabula rasa), poetica sa recuperează câte ceva din experimentele Avangardei, din lirica sarcastic-didacticistă a lui Bertholt Brecht, dar şi din cinismul kathartic al unui Gottfried Benn. (...)

Prin urmare, furia nu are sens, la Enzensberger, decât secondată, în mod paradoxal, de răbdare. O furie bine dozată, "exactă", eliberată doar în momentele-cheie, dar menţinută perpetuu în subteran ca un legato existenţial - de parcă ar fi concepută de Bach, ca partitură pentru clavecin! Fie înţeleasă ca autocorecţie, fie ca păstrare a argumentelor peremtorii pentru mai târziu, pentru o mult sperată înfruntare finală, care totuşi - cel mai plauzibil! - nu va veni niciodată, furia este mobilul absolut pentru o nestinsă creativitate. Primul lucru, pentru a te sustrage semnului golemic pe care este tentată invariabil receptarea să ţi-l pună pe frunte este să nu cazi în manierism, să fii un creator proteic.

Enzensberger nu a rămas dator în această privinţă. Specificitatea literaturii lui a fost văzută de mulţi critici tocmai în lipsa oricărei note specifice. Poet, eseist, prozator, dramaturg, autor de piese radiofonice, de librete şi scenarii, de cărţi pentru copii, traducător din mai multe limbi, dar şi, până la un punct, teoretician al literaturii cu "greutate" academică (pentru că a ţinut să-şi dea doctoratul), Enzensberger a iubit mai mult călătoria (pe câteva continente), munca de editură, revistă sau studio radio, decât catedra cu gestica sapienţială aferentă. Totuşi, nu şi-a putut reprima întru totul filonul didactic, explicând cititorului, cu aplomb autoexegetic, în antologia de autor Poezii. Cum se scrie o poezie (1962) tocmai modul în care s-a folosit el, poetul, de notiţe întâmplătoare, de fişe cu sinonime, cum a încercat să înlănţuie un gând poetic de altul etc.

La fel, mizând pe docilitatea specifică vârstei, s-a exersat şi în literatura pentru copii, cu rezultate deloc neglijabile. Mai pretenţioasă decât Zupp - povestea unui leu de culoare lila, ai cărui parteneri de joacă sunt pisicile Zapp, Zepp, Zopp şi Zipp, 1959 -, Aritmofel (Carte de dormit cu capul pe ea, pentru toţi cei ce se tem de matematică, 1997 - în original, titlul este Der Zahlenteufel. Ein Kopfkissenbuch für alle, die Angst vor Mathematik haben, însă expresia Zahlenteufel (în traducere exactă: "diavolul numerelor") ar fi, în română, prea ternă, aşa încât am preferat echivalarea ei cu un nume sugestiv, n.t.) este o sinteză neobişnuită de matematică şi literatură, evocând fascinanta scriitură a unui Lewis Caroll. Lui Robert - un fel de Faust imberb, capricios şi purtând, probabil, proteză de corectat dantura - îi apare în vis insistentul (cum altfel?) diavol al aritmeticii, care-l ademeneşte cu promisiunea de a-l elibera de coşmarul epistemologic. Douăsprezece nopţi descrie cartea în tot atâtea capitole, nopţi de iniţiere ludică în universul matematicii, în care "funcţiile" sunt nişte covrigi (din moment ce au semnul egal la mijloc...), "rădăcinile" sunt ridichi (pură etimologie!), iar "puterile" sunt sărituri (şi cifrele joacă şotron, nu-i aşa?). Ce-i drept, literatura pentru copii i-a servit lui Enzensberger şi ca pretext pentru critica social-politică. Este cazul romanului Unde ai fost, Robert? (1998), în care neajunsurile specifice societăţii actuale sunt tematizate ca circumstanţe ale evadării într-o irealitate cu rol de revelator istoric: mama nu-i acasă (face cursuri serale şi merge la vernisaje); tata nu-i acasă (e plecat, ca de obicei, în delegaţie), aşa că Robert petrece ore în şir în faţa televizorului şi, din cauza unei afecţiuni oculare, este "răpit", într-una din zile, de unda electromagnetică tocmai în Siberia anului 1956...

La aşa bogăţie tematică, se pune firesc întrebarea: care va fi fost numitorul comun al operei lui Hans Magnus Enzensberger? Poate doar mereu proaspătul nonconformism poetic şi politic, disidenţa cu orice chip, replica dată în răspăr, contrazicerea consensului - aproape că am putea vedea în el un opiniard cu usturimi epiglotice, dacă n-am şti că extraordinar de productivul eseist politic a fost dublat, în permanenţă, de povestitorul jovial şi de poetul dubitativ. Furie şi răbdare!

Furie va fi avut Enzensberger din belşug, ca orice tânăr care pune mâna pe condei. Dar răbdarea avea s-o înveţe din mers, pe măsură ca "încasa" corective din partea colegilor de breaslă sau odată cu inevitabilele dezamăgiri politice. A doua jumătate a anilor '60 a stat, pentru el, sub semnul comentariului politic participativ, proiectul de "alfabetizare politică a Germaniei" fiindu-i crezul neabjurat nici până azi. Deja în Politică şi crimă (1964), Enzensberger încerca analiza derapajelor politicii - însoţită de recomandări profilactice -, plecând de la cazuri concrete (procesul lui Eichmann, dictatura lui Rafael Trujillo etc.), pe care le "renarativiza" după un concept propriu. Stilul era cel al argumentării demonstrative, foarte aproape de silogismele matematice de care se folosea, de altfel, şi în lirica sa (din teorema lui Gödel, de exemplu, avea să facă o poezie!). Reacţiile n-au fost prea blânde. I s-a reproşat un stil excesiv, subiectiv, pe alocuri prolix, iar Hannah Arendt a refuzat chiar să recenzeze cartea, fiindu-i imposibil - zicea ea - să cearnă exprimările sclipitoare de cele ratate. Însuşindu-şi critica, Enzensberger a reluat volumul în 1966, de data aceasta sub titlul Colportaje politice, intenţia autoironică şi minimalizatoare fiind făcută, astfel, transparentă. Pe acelaşi ton autoironic a continuat şi cu volumul Palavre. Reflecţii politice (1974), în care aduna şase eseuri de "locuri comune", şi Firmituri politice (1982). Partea de contribuţie originală redutabilă, din toate aceste eseuri, se referea în special la o posibilă teorie mass-media ca "industrie formatoare de conştiinţe", insistând pe abuzul mediatic de putere care ar duce la imobilizarea politică represivă a indivizilor. Între timp, Enzensberger lăsase în urmă afinităţile politice stângiste din anii '70, preocuparea pentru utopia socială (cf. piesa epic-documentară Interogatoriul de la Havana, 1970, ca şi romanul Scurta vară a anarhiei, 1972) şi se repliase într-un stil cinic, evocând eseistica unui Jonathan Swift - marele psihagog al cruzimilor societăţii britanice de la acea vreme. Astfel, în volumul Ah, Europa (1987), Enzensberger nu ezita să citeze autori fictivi, să inventeze corespondenţi ai marilor jurnale americane, să se lanseze în judecăţi sau prognosticuri voit exagerate, tocmai pentru a disloca discursul politic oficial din truismele lui. Eseurile-reportaj deschideau astfel perspective neobişnuite asupra unor ţări europene: Suedia era văzută ca o "dictatură socială a proletariatului", Italia ca o societate în care lejeritatea mediteraneană făcea din corupţie un garant al guvernabilităţii etc.

Nici eseul de faţă, despre "perdantul radical", nu părăseşte aceste două jaloane ale discursului eseistic. Enzensberger nu-şi refuză dreptul principial de a lua poziţie împotriva terorismului islamic. Instinctiv, el trebuie să dea expresie furiei şi contestă vehement barbaria, dar are măcar - spre deosebire de mulţi comentatori care trimit Islamul, din două întorsături de frază, la groapa de gunoi a istoriei -, răbdarea de a o înţelege. Ies astfel la iveală similitudini interesante între atentatorii sinucigaşi îndoctrinaţi de Islam şi minţile rătăcite de studenţi de prin colegiile americane. În cele din urmă, eseul de faţă nu este decât formula concentrată a tipologiei stilistic-discursive pe care o pomeneam la început, o tipologie relativ recentă - la scară istorică - în elita intelectuală germană, dar poate şi cea mai responsabilă: a avea răbdare este tocmai proba inatacabilă că furia nu este un capriciu de moment.