Mădălin este un colecționar și un arhivar al diferitelor teme importante din arhitectura românească a secolului trecut; este, de asemenea, probabil specialistul cel mai cuprinzător în chestiunea arhitecturii zise mauro-florentine din perioada interbelică, pe care el o denumește cu sintagma curent mediteraneean, făcând și analogiile necesare cu o versiune analoagă (și contemporană, în bună măsură) din California, Spanish (neo)colonial architecture, pe care o puteți admira, câtă a mai rămas, de pe la Los Angeles în jos, spre Mexic. E și acolo, altfel mediată, o amintire a Mediteranei, după cum aici, la București, poate fi o evocare nostalgică a țării Al Andaluz, numită de evreii veniți de acolo Sefarad.
Jumătate în glumă, jumătate cu aerul antisemit al epocii, mai era numită în epocă și... ˝arhitectură românească de rit spaniol˝. Sau stilul Zaharia, după numele celui pe care autorul nostru îl consideră "fără discuție cel mai important reprezentant al curentului Mediteraneean al perioadei interbelice în România"(77), de numele căruia fiind legată și o tărășenie plimbată pe la corpul arhitecților și pe la școala de arhitectură în 1937, prevestind decretele antisemite ale guvernului Goga-Cuza, dar având la bază și câteva date sulfuroase: Statie Ciortan, de la corp, îi cere deslușiri lui Ion Roșu, întrucât sunt suspiciuni asupra diplomelor sale...
În fine, sunt multe povești în carte. Ne deslușim, în fine, cu privire la cine și cât a proiectat (la) Palatul Elisabeta (inclusiv prințesa eponimă, se pare); găsim (re)publicate și planurile mega-palatului regal de la Scroviștea, al lui Carol II, șantierul pe care acesta îl va fi vizitat inclusiv cu trei zile înainte de abdicare. Planșele proiectului au fost publicate întâi de Narcis Dorin Ion în monumentala lucrare dedicată regelui Carol II, fiind reluate și de dl. Ghigeanu, cu permisiunea celui dintâi. Neterminat, șantierul va fi suspendat și, ulterior, desființat sub Gheorghiu Dej.
Dar, dincolo de povești, lucrarea este monumentală și, pentru timpul prezent, exhaustivă. Avem, acum, mai multe studii dedicate acestei teme până mai ieri puțin cunoscute și am prezentat eu însumi alte două volume, nu demult. Ni se propune o bază de date cu arhitecți, lucrări, ani de edificare și fiecare intrare este ilustrată lămuritor, dacă nu complet, așa încât să poată fi nu numai identificată, ci și comentată, eventual, de vreun viitor cercetător al arhitecturii din România interbelică, despre care știm acum nu doar unghiurile totalitare, sau moderne, ci și cel Art Deco (mulțumită, mai ales, cercetărilor doamnei profesoare Mihaela Criticos) și, iată, acum, cel mediteraneean.
Mădălin Ghigeanu nu mă surprinde cu această lucrare bogată și profund informată: îi știam demult pasiunea de orfevru, relațiile pe le-a avut și le are încă cu personaje ale arhitecturii românești încă în viață (sau cu descendenții lor): e un muzeu al epocii într-o singură persoană. Mi-a dăruit, iată, împreună cu cartea sa, trei numere din revista Simetria, a lui G.M. Cantacuzino și purtând ștampila roșie, circulară a lui Octav Doicescu (din arhiva acestuia, donată lui Mădălin de fiul veneratului arhitect, Andrei Doicescu); dar și un eseu critic legat în volum, împreună cu 12 desene ale aceluiași G.M. Cantacuzino, în franceză, despre Palladio și apărut la Cartea Românească, dedicat lui Lucien Fabre. Au, toate patru, paginile netăiate încă...
Mulțumesc, domnule Mădălin Ghigeanu, pentru această contribuție foarte serioasă la înțelegerea unui trecut mai puțin îndepărtat decât ni se pare astăzi.