Noi idei noi despre traducere (ca perspectivă și pîrghie)

Literatura tradusă - adică literatura majoritară, "grosul" literaturii, literatura propriu-zisă și ca atare deci, "pînă la urmă" - are întotdeauna, pe rînd, cîte doi autori - sau mai mulți, un "colectiv", o "nebuloasă", o "pleiadă", o "constelație" (structura de bază fiind aceea de arhipelag), de fiecare dată electivă, relațională și infinit deschisă, de autori. Nu există literatură cu un singur autor pentru că nu există cărți cu un singur autor. Or, ceea ce se poate schimba este recunoașterea în primul rînd juridică, apoi, inevitabil, economică postcapitalistă, re-pre-modernă), a acestei situații, astfel încît orice operă devine un cîmp sau un plan (de imanență: nimeni deasupra sau în afară) - literatura însăși. Fiecare operă este, potențial, literatura, astfel încît ar trebui să vorbim nu de cărți, ci de literaturi "vorace", puse pe "înghițit", adică pe extins literatura.
 
Fiecare carte e o literatură, o întreagă literatură. Iar literatura astfel redefinită este un alt "gen" nu al literaturii, ci de literatură altfel, nou definită.
 
Opera-impuls, opera primă este un cîmp de potențialități și de dezvoltare, care demarează o istorie, o versiune a lumii. E un germene, o sămînță. 
 
Traducerea "umană" (la fel ca orașul "istoric", de pildă) este evident de domeniul trecutului. Ce bine! La fel ca utopia. Altfel spus, din nou, rolul de a contra-inventa viitorul va veni din(tr-un) trecut.
 
"Traducerea" automată este - adică trebuie denunțată ca atare, aceasta fiind poate singura cale de atac împotrivă-i - o violență neocolonială față de Altul, față de singularitate și complexitate. Așa deci trebuie ea denunțată și atacată, ca încurajînd și chiar amplificînd (dar a făcut vreodată tehnica umană altceva decît să potențeze arhaismele?) inclinațiile noastre bestiale (nu animale) spre, generic-eufemistic vorbind, nesocotirea Celuilalt și impietarea asupra lui prin reificarea intermedierii care invizibilizează și deresponsabilizează umanul. Intervenția algoritmică asupra lumii și redefinirea, remodelarea matematică a realității devin astfel echivalentul și substitutul legilor juridice și al normelor sociale.
 
Dar nici măcar nu se poate vorbi, de fapt, de traducere automată. Traducerea nu poate fi automată, iar ceea ce se prezintă astfel nu (mai) e traducere: e transcodare a umanului. Sau un alt gen, diferit de traducere, care, cel mult, i se poate alătura sau adăuga acesteia, dar în niciun caz substitui.