Prezenţa pe scenă a lui Alexandr Rudin a reprezentat dintotdeauna pentru auditoriu şansa de a simţi pe viu arta unui violoncelist extraordinar. Evoluând (cu pauze mai mari sau mai mici) pe cele două scene simfonice ale Bucureştiului de la începutul anilor 80, Alexandr Rudin a impresionat de fiecare dată publicul prin virtuozitatea sa, dublată de o remarcabilă bogăţie de conţinut. Posesor al unei tehnici uluitoare, calitate cu care a propus de-a lungul anilor praguri de aşteptare foarte înalte pentru mulţi violoncelişti români, ca să nu mai vorbim de public, Alexandr Rudin cânta la violoncel cu o perfecţiune de tip Heifetz sau Rubinstein opusuri dificile ale literaturii violonistice precum capricii de Paganini sau Rondo Capriccioso de Saint-Saens. Şi, lucru mai puţin cunoscut, tânărul de până-n douăzeci şi cinci de ani de atunci era de asemenea un pianist şi un dirijor excepţional. Cum era posibil? Acest fenomen numai cei care au absolvit şcoala rusească a acelor ani ni l-ar mai putea explica.
Anii au trecut şi cu emoţie m-am plasat strategic în primele rânduri, chiar în faţa maestrului, ca să pot vedea totul. Alături de partenerii săi, Jin Wang şi Orchestra Naţională Radio, marcat discret de trecerea anilor, Alexandr Rudin a enunţat prima temă cu consistenţa unui pinten înfipt în crupa somnolenţei cotidiene. Violoncelistica desăvârşită, acurateţea atacurilor, articulaţia minimală şi totuşi atât de puternică a mâinii stângi, toate acestea s-au topit în muzica în care iminentul alternează cu stranii şi răscolitoare introspecţii, căi surprinzătoare deschise unor scenarii pe care şi le poate imagina fiecare.
Pentru că un mare solist ridică nu doar probleme celor ce ascultă muzica, ci îndeamnă şi la jocul inevitabil al comparaţiilor, trebuie spus că prin versiunea sa Alexandr Rudin o expus publicului doar câteva dintre ferestrele pe care le putea deschide spre o înţelegere cu totul specială a partiturii. Partea lentă a cuprins parcă şi mai pregnant astfel de momente în care omul de pe scenă şi violoncelul său cu glas uman rămâneau parcă singuri în faţa destinului, dimensiune paradoxală a cărei concreteţe se putea bănui doar sub voalurile ample ale aşteptării înşelate.
Fiind o muzică a competiţiei - datorită problemelor acute de ordin tehnic şi muzical cu care nu conteneşte să deranjeze publicul şi muzicienii - capodopera repertoriului violoncelistic care este Concertul nr. 1 de Şostakovici face parte dintr-un tip de repertoriu cu care orchestrele simfonice ale lumii civilizate s-au obişnuit să se întâlnească foarte des într-o stagiune. La noi, prezenţa muzicii lui Şostakovici este în continuare destul de rară - din motive pe cât de triste, pe atât de persistente - iar această stare de fapt îşi face simţite efectele. Altfel, limitele acestei muzici au fost împinse de visătorii de atunci, spre zorii mileniului prezent.
© fotografie: Virgil Oprina
Articolul apare şi în Ziarul de duminică din 22.06.2007.