1000. Continuare

Au dreptate oamenii: a recicla ceea ce arunci, ceea ce rămîne (totuși, vai) după consum, e chiar mai rău, mai înjositor, mai grav decît a duce gunoiul (la gunoi, la locul lui). Pe lîngă că sună a memento mori, e ca și cum ai avea grijă, ai arăta, te-ai face de rîs arătînd(u-ți ție însuți în primul rînd) grijă față de ceea ce arunci. Ceva logic imposibil.

Cum să ai grijă de ceva ce nu există, de ceva ce rămîne după tine, ceva ce pare a-ți supraviețui, ceva ca tine mai bun decît tine dar totuși gunoi, rest, cum să rămînă după tine gunoi, ceva ce nu ai reușit să consumi, ceva ce ți-a rezistat, ceva ce a rezistat forței tale fenomenale de consum, consumului tău total?

Ceea ce arunci e o grație, o grațiere în sine, cum să mai ai și grijă de ceea ce arunci, adică de ceva ce nu există, de ceva care sfidează bunul-simț ontologic existînd, rămînînd? Cum să te ocupi, cum să te preocupi de nimicul încăpățînat, care se încăpățînează să fie? Cum să ai grijă de ne-ființă și de post-obiect?

În general vorbind, obiectele, chiar și/mai ales cele de uz imediat și continuu de care ne-am obișnuit să depindem, care ne însoțesc rușinos și sînt una cu noi, fac, Dumnezeule mare, corp cu noi și chiar în locul nostru, în general deci obiectele se aruncă: noi aruncăm (lăsăm să cadă, trîntim etc. cu dispreț suveran) obiectele, lucrurile uzuale (telefon mobil, telecomandă, ușă, portieră, haine etc.) cît de puțin.

Căci au dreptate oamenii (ca oameni): cum să te porți frumos, nu doar cu deșeuri, cu gunoaie, cu resturi, ci chiar cu un lucru, adică cu ceva care nu încetează să te umilească făcîndu-te să-l dorești și apoi să depinzi de el (făcîndu-te să-ți dorești dependența și aservirea, servitutea)?

Nu se poate. E logic imposibil.

Gunoaiele și lucrurile sînt contradictorii: în același timp sînt o dovadă a vieții noastre consumatoare, triumfătoare, și un memento că s-ar putea să le împărtășim soarta. Ceva prin care ne dovedim că sîntem și ceva care n-ar trebui să existe.

Ceva logic imposibil.