*
Toată lumea râde de belgieni, și pe bună dreptate. Nu numai în România, dar în toată lumea care a auzit de Belgia, de țara asta se râde: și în Franța, și în Germania, și în Olanda și oriunde - de Marea Britanie nici nu mai spun! Acolo, Belgia e un fel de mare cârciumă în aer liber, spre care tot englezul se îndreaptă cu gândul să se facă praf. Și se face. În fiecare duminică dimineață, centrul Bruxelles-ului pute ca o latrină ordinară și e plin de cioburi. Mă gândesc la oamenii care chiar locuiesc acolo și vor să-și scoată câinele dimineața, la plimbarea lui igienică. Mai bine nu mă mai gândesc. Norocul meu e că nu stau în centru. Și că n-am câine.Cum s-a ajuns aici? Cum o țară exagerat de prosperă a devenit bătaia de joc a tuturor - în primul rând a celor care o duc mai greu ca belgienii înșiși? Nu știu dacă sunt cel mai în măsură să dau un răspuns, eu care stau aici de doar cinci ani, dar pot încerca. De mi-o ieși sau nu... să mă judece colegii mei, intelectualii!
Zice-se că odată, demult, acum vreo două secole, era o țară pusă pe căpătuială, numită "Provinciile Unite". De ce se numea așa, nu știu și nici nu mă interesează. Știu însă că oamenii acelei țări iubeau banul și știau să-l facă, iar pentru asta se duceau de mici la școală, să învețe carte, cât mai multă carte, ca, o dată ajunși bărbați și femei, să poată face orice fel de negoț; înțeleseseră demult că negoțul produce mai mulți bani decât agricultura sau meșteșugurile. Doar că oamenii din nordul Provinciilor Unite erau protestanți, iar cei din sud erau catolici, iar pentru vremea în care trăiau ei, acest lucru era extrem, dar extrem de important. Așa că cei din sud s-au răsculat. Din motive strict religioase. Cei din nord au încercat să îi ia cu frumosul, cu vorba bună, dar sudiștii s-au dovedit intratabili, așa că nordiștii au trimis armata. Seamănă puțin cu Războiul Civil american; seamănă dar nu răsare, pentru că regele francezilor a trimis vorbă către cei din nord: luați-vă armata de acolo că altfel îmi trimit și eu trupele! Nordiștii au înțeles mesajul, au retras armata și le-au spus celor din sud: faceți ce vreți. Dar asta e, că sudiștii nu știau ce vor. Erau acum liberi, catolici liberi, dar mai departe? Așa că s-au sfătuit, au făcut stabor, i-au întrebat și pe cărturari, apoi au decis să devină o țară, un stat, o monarhie. Rege au găsit ei repede, dar nume, nu. Din De Bello Gallico, cartea scrisă (sau dictată) de Cezar în antichitate, au scos numele unui trib galic care ar fi hălăduit pe pământurile din care voiau să-și facă ei o țară: belgii. Așa că și-au numit la repezeală statul cu numele de "Belgia" și au fost fericiți. Cei din nord îi lăsau în pace, comerțul mergea, cu banii s-au apucat de ridicat catedrale catolice, toate erau bune și frumoase, iar Revoluția Industrială i-a făcut oameni: în minele din Ardeni au găsit minereu de fier de foarte bună calitate, iar pădurile nesfârșite ale acelorași Ardeni le-au dat tot mangalul de care aveau nevoie. Așa că proaspeții belgieni s-au apucat de metalurgie, au făcut fontă, fier și oțel, iar toată lumea se îmbulzea la ușa lor, cerându-le aceste produse. De ce? Pentru că fierul lor nu avea sulf. Fierul altora era făcut cu cocs, nu cu mangal ca al lor, iar cocsul e făcut din cărbune care conține - nenorocire! - sulf. Și, odată ajuns în fier, sulful îl face casant. Fierul belgian era singurul din lume fără sulf, așa că-l cumpărau toți fabricanții de armament, la prețuri grozav de bune. Cu banii, belgienii au construit nu numai catedrale, dar și o rețea de canale navigabile, care le-au servit de autostrăzi comerciale, la vremea când nimeni nu știa că se vor inventa autostrăzile.
Dar orice nuntă are și-un final. A belgienilor nu a fost altfel: religia n-a mai contat odată cu secularizarea, dezindustrializarea i-a lăsat cu fierul nevandabil, iar autostrăzile proaspăt inventate au lăsat pustii frumoasele lor canale navigabile, în care investiseră sume neverosimile de bani. Dacă religia a devenit caducă, și catedralele au rămas goale (altă investiție falimentară), iar limba a devenit liantul social, în locul religiei. Și așa s-au pomenit belgienii că sunt o țară fără limbă: dintr-o dată, flamanzii s-au simțit mai întâi flamanzi și abia apoi belgieni, iar valonii s-au simțit mai întâi francofoni și apoi belgieni. Ca totul să fie și mai rău, frontiera lingvistică le-a lăsat flamanzilor marea, iar valonilor, muntele: Valonia n-are ieșire la mare, iar Flandra nu are niciun munte, că toată partea ardeneză a rămas în Valonia. Numai că marea înseamnă porturi și comerț internațional, pe când Ardenii înseamnă vaci, oi, pășuni, păduri și uzine metalurgice părăsite. Uite așa au început flamanzii să mârâie că de ce să-i ducă ei în spate pe leneșii de valoni, care nu produc bani pentru buget, ci doar consumă. Iar valonii... au căzut de sus. Ei ținuseră țara, pe vremea când fierul lor avea preț, iar acum s-au trezit tratați drept "milogi" de co-belgienii lor, adică de flamanzi. Și de atunci a-nceput râca.
Dar râca asta care i-a făcut pe belgieni bufonii lumii... cum se manifestă? Ca orice râcă între proști. Politica Belgiei este simplă: orice propun politicienii valoni este imediat sabotat de politicienii flamanzi, și invers. Nimeni nu e de acord cu nimeni, dacă "nimeni" e "celălalt", adică vorbește cealaltă limbă. Cuvântul care subsumă întreaga Belgie? Blocaj. Și, desigur, în buna tradiție socialistă - extrem de prezentă în această țară demult industrializată și deci sindicalizată - grevele. Aici se face grevă pentru orice, oricând și mereu. E o veselie generală. Grevele pot avea, și chiar au, cele mai neserioase pretexte, ceea ce belgienii înșiși nu consideră ceva deplasat, dar pentru enorma populație de străini care locuiește aici, sistemul belgian de "Am, n-am treabă, eu fac grevă" poate fi extrem de frustrant. Și este.
Pe de altă parte, țara funcționează. Și produce. Iar politicienii locali, așa bătuți în cap cum par, au fost suficient de vicleni ca să ademenească Uniunea în țara lor cea mică și de râs, prin plasarea în Bruxelles a marilor instituții europene. Unde se și muncește, nu zic, dar se și taie frunză la câini, pe salarii frumoase, care aici rămân, în Belgia; ba sub formă de impozite și taxe, ba sub formă de cheltuieli gospodărești, ba sub formă de investiții imobiliare. Cu alte cuvinte, țara e bogată și extrem de plângăreață, iar belgienii înșiși au un singur vis: să emigreze în Canada.
Asta, desigur, dacă nu reușesc să "prindă" un job la Comisie, la Consiliu sau la Parlament. Caz în care nu le mai ajungi cu prăjina la nas, deși joburile pentru belgieni sunt în sectorul de întreținere (șofer, om de serviciu, paznic etc), dar asta nu contează, pentru că oricum "instituțiile" plătesc salarii mult mai atractive decât orice alt angajator din Belgia, fie el stat sau piață liberă a muncii. Și, din văicărețul de ieri, belgianul se metamorfozează într-un extremist anti-UE: "Afară cu străinii din patrie, din scumpa Belgie, țară de eroi! Țara mea de glorii, țara mea de dor!".
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.