*
Este absurd să afirmi că știi o țară, dacă nu stai în ea. De fapt, și dacă stai în ea, tot absurd e: am trăit în România atâta amar de ani, și tot n-am ajuns în câteva zeci de orașe - în schimb, am ajuns în Buhuși! Păi câți români se pot lăuda c-au văzut Buhușiul? Aud? În ceea ce privește Olanda, mă declar expert în ceea ce privește interiorul aeroportului Schiphol, dar atât. Restul țării e pentru mine o relativă enigmă, iar jumătatea de nord e o enigmă absolută, că n-am trecut niciodată mai la nord de Amsterdam. Așa, dacă iau amintirile la bob mărunt, pot spune c-am văzut Maastricht, Utrecht, Delft, Haga, Breda, Eindhoven, Tilburg și încă unul mic, al cărui nume l-am uitat. În ceea ce privește Rotterdam și Amsterdam, da, am fost, dar am fost cu familia, așa c-am stat cuminte și am bifat "atracții". Mă rog, serile mai primeam câte-un două-trei ore, acolo, să amușin de unul singur, dar ce poți să vezi în două ore dintr-un oraș imens? Câteva străzi de prin centru, atât. Deci?Deci nu am altă soluție decât să adresez întrebări oamenilor mei din Olanda, expați ca și mine, care au cu totul altă perspectivă asupra "țesăturii sociale" reale; una e ce vede turistul, alta e ce pătimește imigrantul! Dar până să adun de la ei, spic cu spic, adevărul interior al Olandei, hai să spun și eu ce-am putut observa singur. Prima impresie: față de Belgia, Olanda e o țară plată. Dar chiar plată!
A doua impresie: este foarte verde. Nu verde de copaci, că ăștia sunt puțini, ci verde de lanuri și de pășuni. Mie mi s-a părut că seamănă cu sudul Angliei, cum mergi de la Dover spre Londra, că și acolo te dor ochii de verdele peisajului. Când am emis cu voce tare această umilă opinie, englezii mi-au zis că-s mincinos și olandezii că-s prost: ambele națiuni s-au simțit foarte jignite. Incredibil.
Aici ajung la altă chestie: în sinea lor, olandezii sunt un popor uimitor de îngâmfat. Fiind însă foarte vicleni, preferă să nu spună asta cu voce tare (adică în engleză, lingua franca), ci s-o spună doar ei între ei, în limba lor pe care n-o înțelege nimeni. Pe de altă parte, un olandez nu minte. Acest popor nu are conceptul atât de intuitiv de "minciună de politețe": e foarte greu de relaționat cu oameni care fie îți spun în față exact, dar exact ce gândesc, fie tac (abținându-se, bănuiesc). "M-am tuns, îmi stă bine?" - ce răspunde orice român, beat sau treaz, la întrebarea asta? "Vai, domnule Buzea, dar cât de bine vă stă! Da, da, tunsoarea asta nouă chiar vă prinde! Felicitări!". Un olandez mă va examina ca pe un exponat de la muzeul Antipa și va da verdictul: "Îți stă groaznic. Forma capului tău este foarte urâtă, soluția e să maschezi acest craniu diform cu cât mai mult păr, preferabil creț". După care îmi va zâmbi prietenește și mă va invita la o bere. Va plăti două beri, o vom bea fiecare pe a lui și la revedere, asta a fost toată socializarea. Desigur, a doua zi îmi va veni (pe telefon) un link de plată, așa-numitul "tikkie", specific olandez: omul a plătit berea mea, dar nu mi-a făcut cinste, ci doar m-a împrumutat cu o bere până a doua zi. Cutumă locală. Eu tac. La Roma... poartă-te ca romanii.
Alt lucru care m-a impresionat, deși veneam din Belgia, a fost Sfânta Bicicletă. E ceva greu de imaginat până nu vezi cu ochii tăi proprii și personali. Parcări imense, nu doar peste tot în oraș, dar absolut în fiecare gară; omul care are treabă undeva pleacă de acasă cu bicicleta, o lasă în parcarea gării, ia trenul, coboară la destinație și închiriază o bicicletă publică din orașul în care are el treabă, iar când își termină afacerea o lasă în parcarea gării, se urcă în tren, ajunge în orașul lui, își ia bicicleta personală și se duce acasă. Oricine altcineva ar face toate astea cu mașina, dar nu și olandezul. Pentru că el este econom - altă trăsătură națională. O mașină costă: nu numai rata la leasing, dar și benzina, și locul de parcare, și spălatul și câte și mai câte, deci mașina este o mare gaură în bugetul olandezului, așa că mai bine fără. De ce? Pentru că în Olanda oamenii nu sunt judecați după mașini, după haine sau după ceasul de la mână, ci strict după contul din bancă. În țara lor, pe aparențe se pune bază zero. Nu îi interesează, pur și simplu. Mă gândesc că un interlop român, cu lanțuri groase de aur, ghiuluri, mașină de fițe și haine "de firmă", le pare olandezilor o ființă de pe altă planetă. Și chiar este. Așa se explică multe. Așa se explică extraordinara reținere a olandezilor în a-i primi pe români în Uniune: de unde să știe ei că există în România și alți oameni decât interlopii de mai sus?
În Olanda, țara care vinde bere întregii planete, e foarte greu să bei bere. Mă rog, e ușor, dacă ai bani: te așezi la o terasă din centru și te lași jecmănit, la prețuri din alea de turiști. Dar dacă vrei să-ți iei bere "pe cameră", descoperi că în magazinele lor nu există frigidere cu bere, ca în toată lumea civilizată (de exemplu, în Belgia)... așa că trebuie s-o iei caldă, de pe raft. Magazine, da, am zis bine, magazine, ba încă magazine mari, hypermarketuri, pentru că la magazinele normale ("de cartier") nu au bere de vânzare, iar la benzinării nici atât; numai cât scriu și mi se face dor de Belgia, deși scriu de aici, din Belgia! Pe de altă parte, în Olanda nu ai voie să bei bere în spațiul public, întocmai ca-n America: eram și eu, ca omul, într-un parc absolut pustiu, într-o zi de iulie, cu arșiță ca la balamuc, și m-am așezat pe-o bancă, desfăcând rapid una mică, din lădița frigorifică (m-am învățat minte, acum călătoresc prin Olanda doar după ce m-am grijit!). Hop, apar două polițiste pe biciclete și vin glonț la mine: amendă. Am făcut ochii cât cepele, iar ele m-am întrebat dacă sunt englez. Eu am zis că-s irlandez, ele m-au pus să-mi arunc cutia (plină!) la gunoi, au zis că mă iartă de data asta și s-au cărat. Cool.
La fel ca și Belgia, și Olanda este un rai pentru englezi. Nu le pasă de bani, oricum e mai ieftin ca la Londra, vin peste La Manche (The English Channel), umplu cârciumile și terasele din centru și se pun pe băut. Apoi pe fumat. Pe timp de noapte, cam toate zonele centrale ale orașelor turistice olandeze put formidabil a "iarbă", mai exact a fumul respectiv, cu mirosul său specific. Olandezii îi tratează bine pe acești oaspeți de week-end și storc de la ei tot ce se poate stoarce, că în Olanda și prostituția este legală. Pleacă englezii decavați înapoi spre Londra, dar fericiți ca toți proștii care s-au simțit măcar o dată-n viață milionari. Olandezii se culcă mulțumiți și încep o nouă săptămână la fel de mulțumiți, după ce adună dozele goale de aluminiu aruncate peste tot: în Olanda, pe o cutie goală de bere iei 15 cenți la centrul de reciclare. Luni, orașele sunt lună. Olanda, chibzuită țară.
Later edit: am așteptat timp de două săptămâni un telefon de prietenii mei români, expați în Olanda. Nu le-am cerut să scrie ceva - doar cunosc hărnicia românilor la scris - ci doar să-și amintească ce îi rugasem, pe fiecare în parte, și să-mi povestească una-alta la telefon, că de băgat poveștile lor în text le băgam eu, nu era vreo problemă. Dar nu a fost cazul: nu m-a sunat nimeni. Întristat și cumva nedumerit, i-am scris pe whatsapp celui mai bun dintre cei patru prieteni de acolo și omul, în nețărmurita lui generozitate, mi-a deslușit cauza tăcerii lor ucigașe, tipic olandeze: "Mihaie, în țara asta nimeni nu vorbește gratis". M-a dez-întunericit!
Later later edit: când deja îmi luasem gândul, am primit un mesaj scris, consistent și plin de miez, care m-a făcut să mă împac, cel puțin parțial, cu micul meu popor de emigranți. Îl redau mai jos fără să îmi vâr eu coada cu comentariile mele, ca să nu-l stric. Savoarea lui este tocmai asta: privirea aceasta îi aparține altcuiva!
"Salut, Mihai!
Uite, una dintre problemele mele majore în Olanda este mersul pe trotuar. De obicei port tocuri. Unele tocuri sunt zgomotoase și zgomotul propriilor mele tocuri mă irită la câte un drum mai lung sau dimineața. În toate țările în care am locuit (România, Franța, America) sau în cele pe care le-am vizitat (Spania, Germania, Austria, Ungaria, Italia, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Vietnam, China), tocurile au și funcția de claxon pe trotuar: persoana care merge în fața ta și-ți stă în cale - dacă ritmul pașilor tăi indică o viteză mai mare decât a ei - se dă puțintel la o parte, ca să poți trece, să-ți vezi de drum. Acest lucru se-ntâmplă în toate țările pe care le-am văzut, în afară de Olanda. Aici, persoana care merge în fața ta pe trotuar și-ți stă în cale nu-și schimbă traiectoria nici în ruptului capului, oricât de zgomotoase ar fi tocurile. În Olanda, dacă mergi pe stradă sau pe trotuar în spatele unei persoane sau două (sau o scară-a-măgarilor), nu poți să treci de ea / ele decât dacă le ceri voie. Mi s-a-ntâmplat chiar să mă fac că fug în spatele cuiva, ca să văd cum reacționează: nimic, nicio reacție sau modificare de traiectorie. În momentul în care am ajuns în spatele persoanei a trebuit să mă opresc brusc, că altfel intram în ea. Se întâmplă uneori ca persoana din față să-și schimbe totuși brusc traiectoria și să meargă pe mijlocul trotuarului, exact în momentul când tu vrei să mergi tot pe mijlocul trotuarului ca să poți trece. La început credeam că persoana din fața mea era beată, alteori mă gândeam că era surdă sau chiar răutăcioasă... totuși, nu cred că un popor întreg este ori alcoolic, ori cu probleme auditive, ori răutăcios (deși... despre ultima caracteristică... încă mai am dubii!). Uneori răresc pasul și mă apropii atât de tare de persoana din fața mea încât mai-mai să-i ling ceafa. Plus că apăs și pasul, ca s-audă bine că-s acolo și vreau să trec. Tot nimic. Singura ieșire este să-i rogi să te lase să treci, iar apoi te lasă.
A doua problemă este legată de comunicare. Când un olandez vorbește cu mine, mă simt în fața unui tribunal de instanță. Să presupunem că un olandez vrea să-ți spună că s-a lovit o pasăre de geamul lui, dimineața. Bun, olandezul începe cu penele de pe partea dreaptă, apoi vorbește despre diferite perini de dormit, despre Grecia și despre pești. Tu stai și te uiți uimit la el, că habar n-ai despre ce e vorba, încercând din greu (și fără succes) să faci calcule mentale nemaiauzite din care ar reieși ceva legătură între "pene" și "Grecia". La un moment dat faci scurtcircuit și abandonezi. Apoi te uiți tâmpit la el, cu creierul ars, aproape că-ți iese fum pe urechi, și aștepți să-și termine povestea. Pentru olandez nu e nicio problemă că ți-au crescut ochii cât cepele de uimire și că nu-nțelegi nimic. Își continuă povestea cu tot felul de elemente, absurd de distanțate și nelegate unele de altele, într-un stil dureros de prolix (aproape comic) până când, brusc, se oprește într-un moment enervant de neașteptat (când tu deja ai lăsat-o baltă și ai început să te gândești la altceva sau să visezi la ceva frumos). Vorbitorul olandez te privește direct în ochi (de te iau frigurile), fără să clipească, cu o expresie neutru-interogativ-expectativă (la mine în sat se spunea "trei căcați de două feluri"). Este aproape imposibil să înțelegi ce vrea olandezul de la tine în acel moment. După zece ani de studiu și nervi cred că am început să înțeleg ceva, puțin, din modul lor de comunicare: în primul rând, interlocutorul trebuie să ghicească subiectul conversației. Dacă nu ghicește e problema lui, a interlocutorului. Vorbitorul dă din gură înainte, până când se hotărăște să se oprească. În momentul în care vorbitorul a decis să se oprească, interlocutorul trebuie să ghicească concluzia sau morala și să o reformuleze pentru "judecătorul suprem", care așteaptă și care continuă să-și privească interlocutorul fix în ochi, expectativ-interogativ-neutru. Pentru mine, acest mod de a comunica e o tortură: nu am nici răbdare, nici chef și nici timp să ascult divagații de la coadă la cap, ale căror concluzii trebuie să le deduc și să le formulez eu. Mi-am dat seama recent de cauza acestei iritări constante. În ultima vreme, când un olandez dorește să comunice cu mine și începe cu "pene-Grecia-pești", îl rog frumos să înceapă cu concluzia. Această cerere este șocantă pentru ei. Partenerul meu, de pildă, zâmbește, se gândește puțin, apoi îmi spune că este șocant și dificil să înceapă o conversație cu concluzia. Totuși acceptă și începe cu ceva de la care putem pleca împreună spre o conversație. În schimb, cei din afara cuibului meu personal percep această cerere ca fiind agresivă, din câte am înțeles... deci nu merge... încă nu am o soluție pentru a evita plictiseala sau nervii ascultând aberațiile olandezilor.
În legătură cu banii și raportul olandezilor cu banii; în percepția mea este puțin altfel decât zici tu, Mihai. Din câte am observat, scopul olandezului este de a cheltui cât mai puțin. Oricât de absurd și ciudat ți-ar părea, scopul lui nu este de a aduna bani - deși a aduna bani este o consecință logică a faptului de a nu cheltui. Cred că are legătură cu moștenirea lor calvinistă: ceva de genul "cu cât ești mai simplu și mai sărac și cu cât muncești mai mult, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu". Greu de înțeles pentru mine, dar îi văd permanent în jurul meu pe olandezi mândrindu-se cât de ieftin a fost cutare sau cutare lucru (dar niciodată nu se mândresc cu câți bani au câștigat sau câștigă, cu case sau mașini sau alte chestii scumpe). Olandezii disprețuiesc luxul, iar dacă ție îți place cumva luxul sau obișnuiești să cumperi obiecte de lux - te vor disprețui; eu, de exemplu, nu spun nimănui că fac cumpărături bio: alimentele bio sunt scumpe și considerate un "lux"). În societatea olandeză, primul lucru care se anunță despre orice nouă achiziție sau nouă experiență este cât de ieftin a fost. Există o expresie pe care olandezii o folosesc permanent, o mantră a culturii olandeze: (niet) geld uitgeven, tradus literal "a (nu) da bani afară", id est "a (nu) cheltui". Dar și mai interesant este că același verb, uitgeven, înseamnă și "a vomita".
Pe lângă asta, olandezii nu sunt interesați de plăceri fizice, sau cum zic ei, "materiale". Dat fiind faptul că sunt needucați și inculți, ei confundă termenii "fizic" cu "material" și cu "materialist". În inconștientul lor colectiv, din câte am înțeles, viața nu este decât o trecere spre viața de apoi, care cumva ar fi adevărata viață... eu locuiesc în Olanda de zece ani și încă nu am întâlnit nicio persoană hedonistă sau o persoană senzuală; niciun poet, niciun artist.
În zece ani am descoperit două cuvinte frumoase în olandeză: dichten, tradus literal "a poeta". Nu am întâlnit acest verb în alte limbi, dar înseamnă a scrie poezii în versuri (nu poezie modernă, sau "vers alb"). Al doilea verb frumos este onstaan care înseamnă "a se ivi din nimic, a începe existența din nimic, sau din necunoscut" (posibil din "mister", nu sunt sigură). De exemplu, universul onstaat, dar primăvara o floare onspringt (floarea se ivește și ea, dar din ceva mai mult decât nimic... sau necunoscut). S-ar putea ca finețea să fie mai adâncă și mai frumoasă decât o pot descrie eu aici.
Acestea sunt deocamdată "liniile" experienței mele în Olanda. Ar mai fi multe și mărunte de spus, chiar și câteva lucruri plăcute: de exemplu, faptul că nu se ridică tonul (oamenii nu sunt certăreți), faptul că mijloacele de transport sunt bine puse la punct, sau faptul ca spațiile intraurbane sunt verzi și îngrijite.
Cu drag,
Dafina"
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.