*
Valsul Dunărea Albastră a lui Johan Strauss (fiul!) străbate atmosfera dintr-un Airbus A320. Motoarele se ambalează, aeronava plină ochi dârdâie din încheieturi, cu acea fragilitate a turnurilor alcătuite din cărți de joc. Deasupra norilor te lovește suavitatea gesturilor lui Julie Andrews din Sunetul Muzicii: stewardesele și stewarzii, proaspăt scoși din ambalaje, se plimbă de la un capăt la celălalt al coridorului cu un coșuleț de răchită în dreptul pieptului, împărțind gratuit fiecărui pasager - văzut ca un copil temporar al companiei aeriene Austrian Airlines - câte o monedă de ciocolată. Danke schön!Și aterizezi la Viena, cu aerul ei de covor de gală.
Turistul din tine va avea numai de câștigat, căci metropola îți va gâdila toate simțurile până la a risca un extaz interminabil al magiei imperiale. Vei țopăi printre clădiri cu poleială de Lego, în stil baroc, romanic sau Wiener Jugendstil, pe lângă tropotul de cai controlați de birjari, topind o bomboană Mozart în gură ori un fragment din napolitana Manner. Vara vei comanda Soda Himbeer și iarna Glühwein.
În cazul în care rămâi pe o perioadă mai lungă, tresăririle dintâi trec, ca la orice început de iubire.¥Viena-Omul și nu personajul din basme vine cu tot palmaresul de interacțiuni. Viena nu e nici albă, nici neagră, e de un gri pastelat. Oferta culturală se dovedește a fi excelentă. Muzeul filmului - numit simplu Film Museum - este institutul în care toate creațiile cinematice de pe tot mapamondul, de la începuturi până în prezent, prind viață pentru publicul contemporan. Viena se vrea globală, inclusivă. E cosmopolită, precum Arca lui Noe, cu toate rasele pământului ticsite în ea.
Viena, cu românii și oamenii de culoare răspândiți ca florile de mac în punctele cele mai fremătătoare ale capitalei, mai exact în piațete și la gurile de metrou, ținând în brațe fire de trandafir sau stive de ziare Augustin, despre cei marginalizați, dezavantajați, despre cei scoși din rutina angajaților. Viena, plină la tot pasul cu stand-uri fast-food ale negustorilor turci și chinezi, cu felii de pizza ratate în spatele galantarelor. Viena, unde o parte din bărbați se machiază și profesorii ajung cu trotineta la universitate. Și unde aceiași profesori, cunoscători de muzică electronică și cu pielea tatuată, se așază cu o ceașcă de cafea lângă tine, studentul, pe asfalt în curtea campusului.
Viena face parte din nația Alpilor și această nație oferă servicii sociale impecabile. Bate Germania și celelalte țări vorbitoare de germană. Dacă trecem de mica tendință umanistă vizibilă prin prezența publicațiilor Augustin pentru cei proaspeți imigrați din motive financiare acute, ajungem la marea plasă de protecție a lucrătorilor. Să ajungi fără slujbă în Austria după ce deja ai transpirat chiar și un pic pentru ei înseamnă să dai de AMS, o agenție guvernamentală ce-ți va oferi un ajutor de șomaj generos. Iar dacă lucrezi și simți nevoia să întrerupi pentru o vreme acel galop capitalist precum fuga unei chinchile pe roată, o poți face lejer, din patru în patru ani, pentru o perioadă de maxim 12 luni în care te poți întoarce la studii. Austria e țara lui Bildungskarenz.
Și totuși te vei încurca mai mult cu celelalte specii de pe arcă și nu cu descendenții direcți ai lui Noe. Austriecii vor sta cu austriecii, inima ta va bate mai rar pentru ei, iar nevoia de a măcăi se va realiza în grupe internaționale. Te vei lupta uneori cu singurătatea, plimbându-te pe malurile sterile ale Canalului Dunării, așa cum am făcut eu, într-o liniște de sanatoriu, pe lângă grupulețele lor formate din vrăbii anesteziate. Cu vecinii tăi austrieci te vei saluta rar, privind în jos sau în lateral, uneori nu vei saluta deloc, dar vă veți ajuta la lucruri practice precum preluarea coletelor de pe Zalando ori Amazon în absența destinatarului. Ca să scapi de pedeapsa inerției de pe malurile fluviului sau a canalului fluviului, vei lua metroul care, în general, e mai mult în aer decât sub pământ, degeaba se numește Untergrundbahn, și vei ajunge într-una din zonele forfotind de turiști. Tu, flămând după viață, vei intra tremurând în gelateria italiană Castelletto de la Schwedenplatz ca să citești pe unul din pereți însemnul din neon: La Dolce Vita și să privești chipurile vesele ale barmanilor polonezi, italieni și croați, cu o porție mare de înghețată asortată în față.
Viena, cu pieptul copleșit de cocarde. Viena, în topul celor mai bune orașe de trăit din lume, cu cea mai eficientă rețea de transport. Și aici poți aborda relaxat engleza, căci lumea cunoaște această lingua franca la un nivel avansat, cu excepția unor cizmari și croitorese contemporani cu moartea lui Hitler. La radio vei pune FM4, cea mai de calitate stație din Austria, unde cronicarii amestecă engleza cu germana austriacă după voia lor. Și dacă l-am adus pe Hitler în discuție, în anumite parcuri (toate trufașe!) te vei lovi de rămășițele arhitectonice ale ultimului război mondial, păstrate ca un semnal de alarmă mut. Astfel, în Augarten vei privi ca pe niște ghimpi pătrunși în confortul prezentului tău cele două turnuri antiaeriene înălțate de Germania nazistă.
În cazul în care te transformi în corporatist și vrei o relaxare imediată după orele de muncă poți merge o dată pe lună la Café Landtmann din centrul orașului, un local dichisit, care, începând cu orele 18:00, devine un furnicar de oameni în haine de birou, ambalându-se ca niște copii de grădiniță, împingându-se unii într-alții cu o simulare de spirit latin hămesit după acorduri de muzică mainstream și austropop. Și abia te strecori printre ei, printre zâmbetele lor lustruite din prospețimea perlelor, scoși din aceleași ambalaje ca ale personalului de bord Austrian Airlines, încălziți de pe urma salturilor de eliberare din strâmtoarea dresajului.
Ca să ies din Viena am plecat într-o vară la Halstatt. Am stat și la Salzburg, ce-i drept, unde bomboanele Mozart sunt mai gustoase decât cele din arca lui Noe. Dar nu m-a impresionat orașul. Halstatt însă e un sătuc la poalele masivilor Dachstein, mărginit de un lac, unde se ajunge cu barca. Are o amprentă din inocența lui Heidi. Dar această inocență a lui Heidi a fost bruiată în ultimii ani de foarte mulți asiatici tăbărând cu instagramul telefonului înălțat de stative pentru nenumărate ședințe de selfie. În sătuc, indicatoarele sunt traduse în a treia limbă a viitorului: chineza. Povestea nu se oprește aici, ci e dusă mai departe în sudul Republicii Populare Chineze, în provincia Guangdong, unde s-a realizat o replică a așezării dintre Alpi.
Am revenit la Viena, de care am vrut să divorțez de o mie de ori, de care m-am dezis, pe care am scuipat-o în față când treaba nu a mers bine, dar la care mă tot întorc cu coada între picioare. Și cum metropola e de un gri pastelat și nu în nuanțe de negru, și cum poți alege ca imigrant să roiești în jurul austriecilor portretizați de regizorul Ulrich Seidl, anume cei ce-și poartă puștile și steagurile naziste în subsolurile caselor sau cei hrănindu-și nebunia solitudinii prin monologuri lipsite de sens în trenurile de metrou și să îți dorești să fugi fără să te mai întorci, ai prilejul de asemenea să te aciuezi pe lângă cealaltă lume, a progresului și a celor ce mănâncă în lanțurile de restaurante vegane Swing Kitchen sau își fac cumpărăturile în unul din primele supermarketuri de produse cruelty free din Europa, cu un nume de un amuzament austriac (te trimite la era dinozaurilor axați pe consumul ierbii), deci fără să-mi stârnească mie râsul: Billa Pflanzilla (Pflanzen - plante, în germană).
Scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie a vorbit la o conferință despre pericolul unei singure povești, a vulnerabilității în fața prezentării unei fațete unice. Austria, ca și orice alt loc de pe glob, are o sumedenie de istorisiri, iar cea de aici rămâne cert doar una dintre ele.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.