Euro 2024. Orașele (X) - Berlinul, o iubire între lumi

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


Între 2005 și 2022 merg des la Berlin, din diverse motive. Între o primă călătorie la Berlin și Potsdam cu alți studenți Erasmus în martie 2005, pe vremea studiilor din Bremen, și o conferință de medical writing în mai 2022, Berlinul mă cheamă mereu să îl revăd, sub diverse pretexte. Berlinul e orașul în care aproape ajung să trăiesc în repetate rânduri, unde am mai multe interviuri de angajare, niciunul trecut cu brio, orașul despre care am evitat să scriu, pe care l-am lăsat intenționat ultimul în seria de articole despre orașele Euro 2024. Dar, mai multe decât orice, e orașul unde, în toamna lui 2009, obțin viza de plecat în Canada la postdoctorat, după ce renunț la ideea unui postdoctorat în Potsdam, după ce nu iau postul de la Institutul de Risikobewertung din Berlin. Nu iau postul, dar mersul la interviu îmi oferă 2 ore de vizitat expoziția Keith Haring în Friedrichstr. E orașul pe care îl asociez într-un mod și frumos și dureros cu o relație care există între lumi vreme de peste 13 ani, o relație care e mai mult decât o prietenie și mai puțin decât o relație romantică asumată, care începe în Dortmund în septembrie 2006 și se termină între München și Frankfurt, brusc, în ianuarie 2020. E orașul care nu devine niciodată complet al meu, de care mă apropii periodic și pe care îl pierd în repetate rânduri, în care mă regăsesc și mă pierd ca într-un labirint al emoțiilor, din care plec, plec, plec, orașul în care mereu revin, unde tot încerc să schimb finalul unei povești pline de ezitare, de îndoială și de alte emoții puternice și contradictorii.


Când sunt în Berlin în octombrie 2009 pentru a obține viza de postdoctorat pentru Canada, cu doar câteva zile înainte de susținerea doctoratului în Dortmund, după ce luăm cina împreună pe lângă ruinele bisericii Gedächtniskirche de la KuDamm, chiar înainte să mă urc în taxi, El își lipește fruntea de a mea și mă întreabă:
Pot să fac ceva ca să rămâi în Germania?
Nu, îi răspund prompt, imediat, mult prea rapid.

Deși as vrea să spun da. Dar nu pot să spun da, pentru că sunt într-o relație cu cel mai apropiat prieten al lui, ba chiar mai rău, își spun unul altuia my twin brother, care prieten mă așteaptă departe, în Calgary, în mai puțin de o lună. Care prieten îmi spune mereu, de mine și de El: Voi doi sunteți singura mea familie reală. Oricât de mult aș vrea să spun da, e prea târziu, decizia mea este deja luată. Și totuși.

El e cu 9 ani mai mare decât mine, eu nu simt că mă pot ridica la nivelul lui, de fiecare dată când vorbește sunt plină de admirație, pentru mine El e pe un piedestal de neatins, iar să mă uit la El acolo e mai frumos decât orice am putea noi doi trăi împreună, nu știu ce i-aș putea oferi de fapt sau ce vede El la mine. Și totuși.

Berlin e orașul unde merg în 2005 cu alți studenți din diverse țări europene care vorbesc germana mai fluent ca mine, călătorie în care mi se defectează aparatul de fotografiat și din care nu am nici o poză. Suntem 5 în cameră, restul fetelor sunt din Franța, Spania, Italia și Danemarca. Ne plimbăm pe faimosul bulevard Unter den Linden, mergem la un restaurant unde eu nu mănânc nimic (am sandviciuri la mine, fac economii). Mă simt separată de propriul corp, de experiența de a fi aici, dezorientată. Orașul e mare, un amestec de Vest și Est, copleșitor. Nu am repere.

Mi se perindă prin fața ochilor la tururile ghidate mai multe, repede, mult prea repede. Ursuleți de aur Mișa și căciuli de blană. Checkpoint Charlie. Comerț cu toate durerile copilăriei, care pentru turiștii din Europa de Vest și SUA sunt prilej de cumpărat suveniruri și făcut poze, iar mie mi se par ceva absolut grotesc, o ignoranță totală sau o neînțelegere a istoriei. Zidul, acum pictat. Și desigur, al doilea război mondial. Ca și la Hamburg, și în Berlin urmele lui sunt și acum prezente.

Mergem la Muzeul Pergamon, la Muzeul Evreiesc, iar seara mergem la discotecă, unde nu mă simt în largul meu, dar nu știu cum să ajung singură înapoi la cămin, așa că rămân cu grupul la club, deși mă obosesc muzica, lumina și îngrămădeala. Rămân până se satură și ceilalți. De Muzeul Evreiesc îi spun ulterior unui coleg de master român din Bremen: Nu știam că au fost omorâți atât de mulți evrei și romi în al doilea război mondial în România. El îmi răspunde: Well, depinde cine îi numără.

Mă duc singură în plimbare la Hackersche Höfe, la Centrul Anne Frank, iar apoi la o expoziție temporară despre creațiile filmografice ale lui Stanley Kubrick, aici chiar mă simt ca acasă. Colegele de cameră vizitează Domul, e cu intrare, apoi se urcă în turnul TV la Alexanderplatz. Eu prefer să dau puținii bani pe care îi am pe altceva.


În toamna lui 2006, la început de doctorat, școala mea doctorală (International Max Planck Research School in Chemical Biology) organizează retreat-ul nostru anual de câteva zile în Potsdam. În drum spre Potsdam, ne oprim timp de câteva ore în Berlin. Mergem la celebra Brandenburger Tor și apoi ni se oferă un tur ghidat și detaliat al Parlamentului. Mergem pe jos mai departe și ajungem și la Memorialul Evreilor Uciși în Europa. Apoi o pornim înspre Potsdam. La final de retreat, la fel ca în primăvara lui 2005, vizităm cu ghid Grădinile Palatului Sanssouci, Palatul Fără Griji. Din ambele tururi, rețin luxul aparent, în contradicție acută cu lipsa de igienă a vremurilor în care palatul era locuit de nobili. Nobilii nu aveau veceuri pe vremea aceea, nu se spălau, se intoxicau cu pudră cu cupru. Femeile nu puteau respira și uneori aveau coaste rupte din cauza corsetelor. Mă bucur să trăiesc totuși acum.

Prietenul meu îmi critică veșnic obiceiul lecturii.
E atât de greu să știm istoria reală, adevărul obiectiv, zice el. Iar tu citești ficțiune, minciuni. Și asta ai vrea să și scrii. De ce?

Aș vrea să scriu o carte înainte să împlinesc 30 de ani, îi spun Lui în octombrie 2009, la cină. Nimănui altcuiva nu îi spun asta. Nu știu încă despre ce.

Înainte să plec în Germania în 2004, scriam. Chiar și începusem să public texte. Dar în ultimii 5 ani aici, mi-am pierdut treptat limba, identitatea, direcția în viață, vocea. Scriu rar. Și nu arăt nimănui ce scriu. Scriu pentru laptop, pentru sertar, pentru mine.

Când ne plimbăm în aceeași seară pe lângă trecutul Berlin-ului în ruine, El mă întreabă de prietenul meu, pe care l-a vizitat peste vară în Canada:
Diana, te întreb doar o singură dată, ești sigură că ai încredere în el?
Da, am încredere în el, răspund fără ezitare. Deși nu știu dacă chiar am.

Prietenul meu, mutat în Canada cu câteva luni înaintea mea, are o colegă de serviciu care îi dă târcoale. Știu de ea de la el. Așa că da, mi-a zis de ea, am încredere în el.
Am cunoscut-o, e banală. Nu aș petrece nici o singură seară cu ea, îmi zice El.

Despre iubire nu vorbim. Doar despre încredere.
Dar eu, oare eu sunt o persoană în care se poate avea încredere?
Sunt morală? Sunt loială? Sau doar par așa?

Frunte în frunte, îmi plătește taxi-ul. Seelenverwandte.
Suflete înrudite, nu pereche. Fruntea lui lipită de a mea. Cu greu mă dezlipesc.
Voi veni în Canada să vă vizitez, îmi zice.

Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Cel puțin nu în anii, ce-i drept, doar doi, în care trăiesc eu acolo. După aceea, da, va merge, să-l revadă pe el. Twin brothers.

Plec în Canada și după doar 3 luni jumătate, dintre care vreo două mă lupt activ să îmi salvez relația, chiar dacă mă gândesc adesea și la El, mă despart de prietenul meu. Ne certăm aproape încontinuu. E chiar mijlocul lunii februarie, weekendul cu Sfântul Valentin și Family Day când mă mut. Nu e decizia mea să încheiem. E decizia lui și orice argument aș încerca, e degeaba.
Sau pleci tu, sau plec eu. Am fost prea optimist când te-am chemat aici, îmi spune.

Plec eu, într-un apartament închiriat la demisol, în urma unui anunț găsit de cel care acum este fostul meu prieten. My ex. Dar fix la două zile după ce mă mut, își rupe glezna. Îi iau mâncare și îi gătesc. În acest timp, bagajele mele la noul apartament rămân nedespachetate, iar frigiderul meu e tot gol.

La puțin timp după, el și ea devin un cuplu. Exact cum prevăzuse El.

Pe El îl revăd în persoană abia în toamna lui 2010, în Berlin. Vorbim câte 8-9 ore pe Skype duminicile în perioada când trăiesc în Canada, dar sunt foarte multe lucruri de care nu vorbim niciodată. Nu vorbim despre ce se întâmplă sau nu se întâmplă între noi. Începem uneori conversații adiacente, dar nu le încheiem. Mă deschid greu.

Încep să merg la ateliere de Creative Writing la U of C Continuing Education, încerc să mă expun în scris. Scriu povestiri ficționalizate ale propriei vieți. Le las analizate de instructori și de ceilalți participanți. Îi trimit și Lui o parte din texte. Nu toate, desigur, doar cele care mă pun într-o lumină bună. Îmi dau și eu seama că ce fac se cheamă autocenzură, pentru că vreau să creadă că sunt o tipă cool, vreau să-l impresionez. Dar la cursuri arăt și alte texte. Personajele mele principale au toate probleme. Prea multe probleme deodată, mi se zice, concentrează-te pe câte una. Dar viața mea așa e mai mereu, prea multe deodată, problemele nu vin câte una.

Când îi spun: It has been great fun talking to you, as always, reacționează vehement: I hope our conversations are more than fun to you.

Și îmi repetă mereu: În zona geografică în care am crescut eu, durează ani de zile până ai cu adevărat încredere în cineva. Așa că tot aștept să ajungem acolo.

În Berlin, bem vin prin baruri și cafenele, uneori și la el acasă, mergem împreună la Alte Nationalgalerie, ne place mult Friedrich David Caspar, ne place mult Insula Morților, în general ne place tot ce e trist. Ulterior merg în aceleași locuri singură, peste ani și ani, merg pe aceleași holuri și privesc aceleași sculpturi și picturi, precum și unele noi, la o expoziție temporară Paul Gauguin.


Gătim, la el acasă, o garsonieră de burlac în care nu stau niciodată, gulaș de bizon de la piața de sâmbătă, legume asiatice cu somon, ne uităm la filme, îmi arată desene făcute de el, îmi cântă Aria de Bach la chitară clasică, îmi compune și îmi trimite muzică, inclusiv soundtrack-ul din Pianul. The Heart Asks Pleasure First.

Când mergem la filmul despre Mahler, la un cinematograf chiar la el în cartier, îmi zice trist și dezamăgit după film: Same old story. She's too young, he's too old. Why can't they just focus on his music?

La Hackescher Markt bem vin seara, prea mult vin, și îmi recită, în germană, versurile lui Goethe, din finalul Simfoniei a 8-a a lui Mahler, pe care le dezbatem:


Mergem, în aceeași toamnă, la un concert de muzică clasică la Dom.


Când îl îmbrățișez, în ultima seară în Berlin, mă prinde de umeri și mă îndepărtează. Timpii se întretaie și nu mai știu exact când începe, tot mai mult, să se retragă.

De fapt, prima oară se retrage în septembrie 2006, când ne cunoaștem în departamentul unde eu tocmai îmi încep doctoratul și El tocmai l-a încheiat pe al lui. De fiecare dată când vorbește, despre știință, artă, muzică sau literatură, mă uit la El de parcă ar fi un zeu. După două beri într-o seară în Berlin, e toamnă, dar eu port sandale, îmi spune: Când ne-am cunoscut, știam că voi pleca din Dortmund.

E septembrie 2006. Credeam că am întâlnit pe toată lumea din departament. Dar se pare că nu. În biroul meu e El. Înalt, îmbrăcat în negru, cu plete, vorbește cu un coleg. Îmi întinde mâna: Are you new here? Welcome. I am K. Mă fâstâcesc ca o adolescentă. Parcă nu aș avea 24 de ani. Și eu mă îmbrac mai mereu în negru.

Apoi caut mereu motive să merg la El în birou, deși ușa e mereu închisă și mai sunt și alții în același birou, să-L prind la locul de fumat pe cât posibil singur, să îi arăt că sunt acolo. Probabil va pleca în curând, i se va termina contractul. Unde, nu e clar.

Mă împrietenesc treptat cu colegul și prietenul Lui, care întâmplător stă la același cămin ca și mine, iar seara caută mereu motive să ne întâlnim, cum ar fi gătitul împreună. Chiar dacă la început motivația mea principală de a petrece timp împreună serile este ca să învăț cât mai multe despre El, în timp ea se schimbă. El nu pare interesat de mine, cel puțin nu în mod consecvent, pe când prietenul lui, G, da. Mi se pare tot mai interesant ce îmi povestește G. Perspectiva lui asupra vieții e aparte, foarte diferită de a mea. Îmi pune veșnic întrebări prin care încearcă să mă cunoască. La multe nu îi răspund niciodată. Și totuși. Gătim, bem chai, râdem în hohote. Și continuăm să vorbim. Ne prinde mai mereu miezul nopții la povești.

În decembrie 2006, devenim, aproape inevitabil, un cuplu. A crescut în India. Eu sunt prima lui relație. În februarie, el se mută la un alt cămin, mai aproape de universitate. Eu încă nu știu sigur ce voi face, dar mă gândesc tot mai serios să-l urmez.

E februarie 2007. El și el și eu suntem într-un bar în Dortmund, e vineri seara, târziu. De la începutul anului, El e șomer. Stau de vorbă cu El la o masă în timp ce el joacă darts. Un lucru e clar: El e deprimat și se simte singur. Bea bere, e deja a treia.
El îmi zice: La finalul serii, te duci acolo departe, unde locuiești tu? Cu autobuzul?
Nu, îi zic, mă duc la el peste noapte. Suntem împreună acum. De ceva timp.
Oh, this is too true to be good! I mean, too good to be true. I am happy for you. This is really the best news.

Dar ulterior, când dă căldura, la un BBQ de grup în aer liber, într-un parc, ne vorbește de rău. Le zice colegilor, înainte să apar eu, că nu înțelege relația noastră, că probabil e vorba doar de ceva fizic și de teama de singurătate, nimic mai mult.

În iulie 2007, în Dortmund, îmi fac bagajul pentru a merge la o conferință în Berlin.

Îi spun lui că mă voi întâlni într-o seară la cină cu El, care locuiește de peste un an în Berlin. A prins un post aici până la urmă, la un institut de cercetare. Pare să îi placă.
Vă puteți întâlni, dar nu văd ce ați putea discuta.

Toate fricile mele se transformă instant într-un plâns în hohote.

Înaintea conferinței, merg singură la un concert Alanis Morissette. După ce mă plimb câteva ore bune prin oraș, merg la Brandenburger Tor, merg la Parlament. Plătesc să văd Berliner Dom și pe interior. Merg și la Rotes Rathaus (Primăria Roșie). Stau la un hotel direct la Alexanderplatz. Merg cu vaporul pe Spree la cina festivă. Cunosc aici o româncă care e la postdoctorat în Portugalia. Ne împrietenim.


Și da. Ne întâlnim, e prima oară după mult timp când suntem singuri. Aproape de Friedrichstraße. La un restaurant, afară pe terasă. E o seară ca oricare alte seară, doar că mă simt acasă cu El, iar conversația pare că nu se mai termină. E aproape miezul nopții când decidem să încheiem seara și să mergem la stația de metrou.
Când ne revedem? mă întreabă când mă urc în metrou în direcția opusă direcției Lui.
Nu știu, îi răspund. În curând.

La final de 2008, facem Revelionul în Dortmund în trei. El stă câteva zile cu noi doi.

El îl întreabă pe el când eu nu sunt prezentă: Ce se va întâmpla cu Diana și cu tine, cu relația voastră, după ce pleci în Canada?
Nu știu exact, însă probabil ne vom despărți, nu ne înțelegem foarte bine.

Știu de discuția asta pentru că îmi spune de ea chiar el. Nu comentez, nu zic nimic.
Poate e ultimul Revelion pe care îl facem împreună, îmi spune el.

Nu e. Ultimul va fi abia peste un an, dar momentan niciunul dintre noi nu știe asta.

În toamna lui 2011 revin definitiv în Germania. Aș fi vrut să ajung în München, Berlin, Londra, Cambridge sau Oxford, acolo sunt cele mai multe joburi de medical writing, domeniul în care vreau să lucrez permanent, dar ajung în Biberach an der Riß.

În decembrie, mă vizitează părinții, apoi El, în Biberach an der Riß. Ia însă trenul greșit și întârzie câteva ore bune. Stă la mine, dormim însă în camere separate, ne plimbăm prin oraș și mergem cu trenul și la Ulm. Îmi cumpără, de la o librărie independentă din oraș, două solnițe. Salz und Pfeffer. Au capetele lui Schiller și Goethe. Apoi pleacă. De atunci tot pleacă sau găsește motive pentru a nu reveni. Și eu tot merg la Berlin, an de an, în speranța că pot schimba ceva. Că pot repara ce am stricat. Sunt convinsă că eu am stricat, că e vina mea, că am făcut totul greșit.

În toamna lui 2012 merg iar la o altă conferință la Berlin. După ce se încheie, mai rămân câteva zile în oraș, la un hostel, pentru a petrece un weekend cu El. Când îl rog să mă ajute să mă mut cu bagajele de la hotel la hostel, este nemulțumit, protestează, dar totuși mă ajută în final. Mergem la un concert de pian la Filarmonică. Este 3 octombrie, Ziua Unificării Vest-Est, Ziua Națională a Germaniei.
Tu ești o fiică de intelectual și ai dat, săraca de tine, de un Hillbilly ca mine, din clasa muncitoare, îmi zice el, pe drum spre concert. Râdem amândoi. Dar nu e așa. Nu așa mă simt. Tocmai, e invers. În continuare mi se pare de necrezut că El chiar vrea să-și petreacă timpul liber cu mine. Cu mine, care știu atât de puține pe lângă El!

Mergem des la Dussmann Kulturkaufhaus, care are și o librărie separată în engleză, pe două etaje, chiar se și cheamă English Bookshop. După colț e Unter den Linden. Când mă plimb singură pe Unter den Linden, îmi place să merg să mănânc la cantina Universității Humbold, îmi amintește de studenție. Sau să mă uit la ofertele Pieței de Vechituri din fața ei. Ne oprim, într-una din întâlniri, la un restaurant pe Unter den Linden, deloc ieftin, exact ceea ce nu am făcut de bună voie pe vremuri cu colegii Erasmus. De data aceasta, sunt dispusă să cheltuiesc bani. Primesc însă pâine cu mucegai. O trimitem înapoi la bucătărie. Mergem altundeva.



La English Bookshop cumpăr mereu o grămadă de cărți. Într-o zi ploioasă de toamnă, sus la etaj, culeg carte după carte, cu o lăcomie interminabilă, în timp ce El mă așteaptă jos, la casă. Îi pun șase cărți în brațe și apoi urc iar să mai aleg câteva.

Casierița îmi oferă o plasă solidă gratis pentru cele 12 cărți și râde: Your boyfriend has been patiently waiting, I can tell he is used to this.

Toți trei râdem, eu aproape în hohote. Nici unul dintre noi nu o contrazice când folosește cuvântul boyfriend. Apoi ne prefacem că nu l-am auzit, că nu s-a întâmplat.

Dar seara, după ce luăm cina la el acasă, când urmează să mergem împreună la întâlnirea unui grup de Creative Writing, chiar la el în cartier, la care eu am mai fost și m-am simțit minunat, în ultimul moment mă anunță că el nu mai vine, că e obosit și preferă o seară liniștită, singur.

Când mergem la Chicken with Plums în Berlinul de Est, într-un cinema situat într-o fostă fabrică (eu aleg filmul și el îmi face pe plac) peste un an jumate, îmi spune:
I think the plot is exaggerated. Love is overrated.

Nu vine la ziua mea de naștere în Timișoara când împlinesc 30 de ani.
Nu mergem la Praga împreună. E bolnav, nu e dispus să călătorească așa.

În luna decembrie, nici nu mai știu exact în ce an, luna târgurilor de Crăciun răspândite în diverse spații ale orașului, unele în foste hale industriale în Berlinul de Est, mă duc singură. La fel și la librăria Shakespeare and Company.

Apoi El pleacă în luna iunie timp de 5 ani în SUA la un al doilea postdoctorat. Revine însă periodic în Germania, ba în Berlin, ba la familia lui de pe lângă Dortmund.

Nu vine la Ulm de Anul Nou. Are prea multă birocrație de rezolvat în Berlin. Pentru viza care trebuie mereu reînnoită.

Mereu există o scuză în ultimul moment. Scuzele sunt plauzibile, până la un punct. Încerc să nu plâng, să nu mă enervez, să fiu rezonabilă. Vreau să Îl cred.

Are de scris un articol, are probleme de familie, e obosit, e ocupat, a adormit, i s-a defectat mobilul, nu a auzit telefonul.

Vrei să vorbim pe Skype?
Nu mai vreau pe Skype, vreau omul real! Dar da, totuși, vreau. Rămâne my go-to person când am probleme. Orice bucurie sau tristețe aș avea, e primul căruia îi spun sau îi scriu. Mă agăț de El, știu, dar nu mă pot opri, nu pot ieși, nu pot schimba nimic. Răspunsul vine, dar cu întârziere, uneori cu încurajări, alteori fără emoție.

Uită des de Skype, sau e pe Skype cu el (sunt tot cei mai buni prieteni, frați gemeni, în timp ce eu nu mai am deloc contact cu el acum), a adormit, nu i-a mers telefonul, se joacă în continuare jocuri video cu my ex, nu, nu putem vorbi acum.

Nu mai vreau pe Skype, vreau omul real, nu vreau să fiu idealizată! Sunt o ființă vie!

Revine în Berlin temporar, la fostul lui grup de cercetare, e iulie 2015, iar eu încerc iar să obțin un job în Berlin, trăiesc în Ulm de ceva timp, am un partener stabil aici, de care El nu vrea să știe nimic, nu vrea să audă niciodată nimic de bărbații din viața mea, dar îmi urăsc serviciul, mediul e nesănătos emoțional și epuizant, caut altceva în disperare. E duminică seara, a doua zi dimineața am interviu în Berlin.

Dar El, deși insistă să ne întâlnim, să mă ajute să mă relaxez înainte de interviu, uită de mine, ne întâlnim la o terasă aproape de hotelul meu abia după ora 21 în loc de ora 19, când realizează și el în final ce oră e. Ceas nu are, iar telefonul i s-a închis. Se vede că e depășit de situație, că se simte vinovat. Și o luăm, din nou, de la capăt.

Ne revedem în persoană în Frankfurt, în ianuarie 2019. Din iunie 2018 lucrez pentru o firmă din Frankfurt și vin aici de la München des, cam o săptămâna pe lună. Nu mă îmbrățișează deși au trecut câțiva ani buni de când ne-am văzut ultima oară.

Dacă mai demult avea doar perciunii ușor albi, între timp a încărunțit aproape complet. Deși stă în chirie aproape de Frankfurt, unde are acum un job permanent, încă mai are și vechiul apartament din Berlin, tot în chirie. Unde încă mai atârnă, lângă pat, un tablou făcut de tatăl meu, pe un fond verde întunecat, de care a zis că îi place mult, că e sehr duster. Pe un alt perete sunt postere pe care i le-am luat din diverse muzee din Berlin, în călătoriile mele repetate acolo. Cel puțin așa cred, că sunt toate încă acolo. Detestă schimbarea.

Bem cocktail-uri pe un vapor-bar în Frankfurt, orașul unde a trăit cândva Goethe. Pe malul celălalt al Main-ului, luăm cina. Are însă timp doar până la ora 20. Apoi va fi pe Skype cu el, care continuă să trăiască, fără mine, de ani buni, în Canada. Nu mai știu nimic despre el. Nici nu vreau să știu. Sper că nu vorbesc despre mine.

Mă numește, în repetate rânduri, o fostă colegă și fosta prietenă a prietenului lui.

După cină, în metrou, mă întreabă: Mai știi cum ne plimbam mai demult prin librării în Berlin? Poate mâine închei mai devreme la job și putem repeta figura în Frankfurt.

Dar uită să își facă timp luni după servici. Mersul împreună în librării în Frankfurt nu se întâmplă.
Când merg însă la Frankfurt, ceea ce fac o dată pe lună, continui să îi zic că vin.

E în München des, pentru serviciul actual, dar îmi zice de asta doar după ce pleacă.
They should burn this rich and snob city down, mă anunță. Orașul unde trăiesc.
Pentru el, originar din NRW, Bavaria e coșmarul Germaniei.

Are valori anti-feministe, în care nu mă regăsesc. Pe el l-am idealizat cândva?

Uneori e degeaba să îi zic că merg la Frankfurt. Facem un plan să ne întâlnim și nu se ține de el. Ne vedem ultima oară în persoană, la cină, în vara lui 2019. Nu știm atunci, niciunul dintre noi, că e ultima oară. Ne-am fi purtat altfel dacă am fi știut?

Dar chiar vreau să te revăd, îmi scrie. Chiar nu mi-a mers telefonul! Nu o spun doar așa. Chiar îmi doresc foarte mult să te revăd, îmi scrie de Anul Nou 2019-2020. Stabilim să ne revedem data viitoare când sunt în Frankfurt, în ianuarie 2020, urmează să îmi scrie duminică, pentru a stabili ceva pentru ziua de luni. Uită însă din nou. Își amintește în ultima clipă, luni după-masa. Dar pentru mine e mult prea târziu. Mă sună. Resping apelul, nu răspund. Îmi amintesc de toate dățile când l-am sunat și nu a răspuns. Am adormit, nu am auzit telefonul, mi-a murit bateria, zicea.
Nu mai pot, îi scriu într-un SMS. Tu anulând, adormind, uitând, toate lucrurile astea cumulate în timp m-au durut și mă dor și acum foarte tare. Nu mai pot continua așa.

Nu vine nimic înapoi. Tăcere absolută. E ca și când nu ar mai exista. E doar liniște.

A murit mama azi, îi scriu în august 2020. Nici o reacție. 

Putem vorbi? Mi-e dor de tine și de conexiunea noastră profundă, îi scriu în decembrie 2022. Regret lucrurile pe care nu le-am trăit cu tine, pe cele pe care nu ni le-am zis. Am vorbit atât de mult, atâția ani, mereu în jurul lor, niciodată despre ele. Am înțeles ceva important de curând. Am devenit Eu. Nu mai vreau să fiu salvată.

Rămâne doar liniștea absolută. Nu vine nimic înapoi.

Mai demult, my ex, pe vremea când nu era my ex, pe când eram noi, zicea că nu putem știi în avans dacă am luat decizia bună, doar cu trecerea timpului putem afla.

Mai demult, El îl invoca pe Goethe în Faust în timp ce eu îi sorbeam cuvintele:

În timp, am învățat să nu mă mai las ghidată de mentalitatea altora. Am învățat că merit să am un loc al meu în lume, că am și eu ceva de zis și că o fac în felul meu propriu, cu vocea mea. Am scris și cartea de care I-am zis cândva. Se chemă Our Voices. Nu înainte de 30 de ani, ci după. Înainte de 40. Cea care sunt acum are nevoie de altceva, nu de Berlin, ci de o viață aproape de natură, în Alpii Bavarezi, dar revin în Berlin în mai 2022 cu drag, cu o mare curiozitate (oare cum va fi să fiu aici după atâția ani?), cu o oarecare teamă și da, cu o nostalgie tranzientă.

Îmi amintesc de vizita la Centrul Anne Frank, demult, în 2005, și de cuvintele ei despre timpul petrecut în natură: Pentru oricine se teme, este singur sau nefericit, este cu siguranță cea mai bună metodă să se ducă undeva în natură unde este complet singur (...) Atunci, abia atunci, simți că totul e așa cum trebuie să fie.


Știu de la mulți cunoscuți că, în timp, în ultimii ani, Berlin-ul a devenit tot mai asemănător orașului München în ceea ce privește căutarea de apartamente pentru stat în chirie, tot mai competitiv, tot mai scump, tot mai inaccesibil pentru mulți.

În mai 2022, între două sesiuni la conferința EMWA la care particip pentru câteva zile, merg de una singură pe străzile, în cafenelele, în muzeele și în librăriile pe unde mergeam, cândva, cu El. Mă plimb fără să mai vreau să trăiesc vreodată aici, dar cu multă căldură, pentru oraș și pentru Diana de demult, pentru tot ceea ce am împărțit și nu am împărțit cu El. Pentru toate posibilitățile personale și profesionale netrăite.



În iunie 2024, simt că Berlinul, cu toate contrastele și contradicțiile lui, va rămâne pentru mine pentru totdeauna un prieten vechi, de demult, un spațiu liminal, între Vest și Est, între străin și familiar, între trecutul și viitorul Germaniei, între ea, cea care am fost cu mult timp în urmă, tânăra imigrantă, dislocată, deprimată, speriată, cu stimă redusă de sine, care îl tot punea pe un El distant, închistat și indisponibil emoțional pe un piedestal înalt, și Ea, cea de acum, cea care își știe locul în lume, cea care înțelege pe deplin puterea vulnerabilității, a emoției asumate, a cuvintelor clare, spuse la timp, a alegerilor depline și asumate. Eu, Femeia care am devenit, ascult Bach, ascult Mahler. Nu i-am mai ascultat de ani de zile. Îmi iau rămas bun. Eternul Feminin mă trage înainte, înspre viitor. Doar înainte. Nu mai privesc înapoi.


Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.