Euro 2024. Orașele (VII) - Trei ani în Dortmund

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


Dortmund. Orașul despre care am tot amânat să scriu, dar pe care l-am tot pomenit în eseurile anterioare. Orașul care mi-a fost cuib în anii de doctorat, între 2006 și 2009. Ani cu insomnii și anxietate, cu frică de prezent și de viitor. Cu făcut cercetare la ore imposibile, seara târziu, noaptea și în weekend-uri, până la epuizare fizică și nervoasă, pe un salariu minim, plătit cu doar jumătate de normă, în ciuda orelor lungi în laborator și la calculator, dezvoltând noi metode de analiză și scriind articole.

Dortmund e orașul echipei Borussia Dortmund, probabil cea mai cunoscută echipă de fotbal a Germaniei. Culorile galben și negru și literele BVB sunt parcă peste tot aici. Merg la stadion însă o singură dată, la un festival de jazz, singură, as usual, spre deosebire de secretarele de la noi din departament, care asistă nelipsite la absolut fiecare meci. Ele nu merg niciodată singure, ci cu băieții lor preadolescenți.

Orașul pe care mi-l amintesc necronologic. În care mă plimb cu partenerul meu, în primele mele luni aici, când încă nu suntem un cuplu, dar petrecem multe ore seara și noaptea după serviciu împreună la cămin vorbind, gătind sau explorând la pas zona din jurul căminului unde trăim, luni și ani de zile când între noi primează curiozitatea de a-l descoperi și înțelege pe celălalt, nu certurile dese și reproșurile de după 2009.

Orașul în care încă mai fumez, orașul în care mă vizitează tatăl meu din Timișoara, e încă frig, deși e primăvară, teoretic pomii sunt în floare, și tata ajunge la mine fix în ziua în care se naște nepotul meu la sute de km depărtare. Merg cu tata la facultate seara, chiar și fac o măsurătoare scurt, apoi las o probă la incubat peste noapte, timpul trebuie folosit când aparatele sunt disponibile, nefolosite de alți doctoranzi și postdoctoranzi, iar în weekend mergem în Parcul Botanic, Parcul Romberg, precum și în Westfalenpark. Ieșim într-o seară la cină și cu partenerul meu indian, cină după care tata se vaită de arsuri și dureri de stomac. Eu fac pe translatorul toată seara.


Orașul în care iau ore de germană, spaniolă, franceză și canto, în care merg des la concerte de jazz, în care caut cu lăcomie cărți în limba engleză la biblioteca universității și la librăria Mayersche din centru, în care mă revăd cu bunul meu prieten G, cu care am fost colegă la master în Bremen și care își face doctoratul în Canada. Când își vizitează familia la Recklinghausen, aici în zonă, ne reîntâlnim. Orașul preponderent gri, în care obțin atât de greu viza pe 3 ani, orașul din care fac adesea excursii de o zi la Düsseldorf, la Köln, la Frankfurt, câteva drumuri de 2-3 zile la Bremen și o călătorie de o săptămână la un curs de microscopie la München.

Orașul în care nu ninge și unde nu e niciodată cu adevărat cald vara. La fel ca-n Bremen, aici plouă mai mereu. Acoperișurile clădirilor sunt maro, niciodată cărămizii. Orașul unde merg la un festival de teatru de stradă, dar niciodată la ștrand. Orașul care a fost bombardat în al doilea război mondial și reconstruit parțial. În care nu am repere arhitecturale sau culturale clare. În care tânjesc, mereu, după un râu ca Bega în Timișoara sau Weser-ul în Bremen. Unde explorez așa-numitele castele de apă. Orașul aproape mereu gri. În care mă tot plimb singură prin magazine. În care merg des să cumpăr orez și linte roșie în cantități mari la magazinele cu produse din India.

Orașul în care îmi uit luni umbrela și laptopul cu foliile pregătite pentru lunga prezentare de marți, obosită după o zi lungă, în drum spre casă, în autobuz, chiar înainte să cobor. Plouă tare, tocmai așa realizez că îmi lipsește geanta. Sun disperată centrala. Am noroc, același autobuz revine ca o altă linie la o stație apropiată. Mă postez în fața autobuzului, în fața șoferului, în mijlocul străzii, ca să fiu sigură că oprește. Îmi recuperez și umbrela și laptopul după doar 30 de minute.

Orașul unei mari inundații vara, care afectează masiv aparatura de la subsolul Institutului Max Planck precum și mașinile de spălat din subsolul clădirii unde eu și partenerul meu locuim. Ploaia torențială a unei singure zile de iulie în acest oraș în pantă ne înghite în câteva ore stația de autobuz din fața casei și magazinul de la parter. Nu mai ajung la ziua de naștere a prietenului unei verișoare îndepărtate în centru, deși tare mult mi-aș fi dorit, doar înotând aș reuși. Durează câteva săptămâni renovările. O vreme ne spălăm hainele duminică după-masă undeva înspre centru.

Orașul din care plec pentru o lună de zile la University of Irvine, California, în Orange County, cu 2 colegi de la doctorat, iar acolo, când intrăm în magazine, primul lucru suntem întrebați: Where are you from? și zicem că din Germania, deși suntem din India, România, și da, și Germania. Când revenim în Germania da, mă simt acasă în Dortmund, în Germania mea de Nord gri cu acoperișuri maronii, niciodată cărămizii.

Orașul crizei economice din 2008, orașul cu frica șomajului, orașul cu reînnoit viza și dat cu capul de pereți față în față cu birocrația interminabilă, orașul protestelor neonazi și antineonazi, orașul unde un Döner Kebab încă mai costă doar 2-3 euro, cel puțin în amintire, ceva greu de crezut și imposibil de regăsit în anul 2024.

Orașul în care îmi obțin diploma de doctorat după doar 3 ani, orașul din care plec în Canada, după o noapte la un internat studențesc în centru, cu 1 rucsac și 2 geamantane. Asta e tot ce rămâne din viața mea aici, dincolo de 4 articole, 1 capitol de carte și 1 teză de doctorat, de care șeful meu îmi zice, nu te chinui prea mult cu ea, nu o va citi nimeni, contează articolele, iar prietenii mei cu doctorate zic, e ok, dacă ai ulterior o masă care se clatină, o poți pune ca suport sub un picior de masă.

Mai rămân cu niște probleme de sănătate, de care încă nu știu complet și nici în detaliu, dar care vor deveni cronice.

Mai rămân, ulterior, revenită în Germania, cu un certificat care atestă că am trăit aici 3 ani, pe care îl folosesc pentru obținerea cetățeniei germane. Care zice inițial că aș fi fost născută în Timișoara, Bulgaria (!). Orașul în care tot revin pentru a le vorbi doctoranzilor din anii de după despre cariere în R&D în afara mediului academic.

Dortmund. Orașul gri, orașul meu. Cel care mi-a fost cuib între anii 2006 și 2009.


Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.