Euro 2024. Orașele (V) - Unterwegs la Düsseldorf

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


Aprilie 2016. Mă urc pe scenă în interiorul Universității, în centrul vechi al orașului. Nu am mai fost la Düsseldorf demult. Din 2009, de la terminarea doctoratului în Dortmund. De curând, m-am mutat de la Ulm la München, pentru un post nou, în domeniul medical writing.

În public se află o studentă a școlii virtuale de scris Sarah Selecky Writing School, unde predau și eu în cadrul unui program numit The Story Intensive, pe care l-am absolvit, la rândul meu, nu demult. Sarah îmi este mentoră și trăiește în Canada, dar nu ne-am întâlnit niciodată cât timp am locuit acolo. Am descoperit-o abia după ce am revenit în Germania în 2011 și am realizat între timp că avem numeroase cunoștințe literare comune în Canada.

Scriu des, cu convingere, disciplină și pasiune, dar nu din asta îmi câștig predominant existența. Scriu de obicei poezie sau ficțiune. Și totuși. Sunt aici pentru că am câștigat un premiu literar, locul întâi la concursul Text + Bild pe tema Grenzen (Granițe), cu eseul personal Unterwegs. Același eseu care a fost finalist în concursul Prose Open la Tupelo Quarterly și nominalizat pentru premiul Best of the Net sub titlul On The Way.

E cel mai personal text pe care l-am scris până acum, absolut sincer, confesional, trilingv, așa ca mine. În germană, engleză, română. Iar eu-l meu real e acolo, undeva, pe drum, între rânduri și între cele trei limbi în care trăiesc și mă reinventez zi de zi, azi aici, mâine acolo.

Și cum, chiar îl voi citi cu voce tare aici, în Auditorium? E ca și când m-aș dezbrăca, dincolo de piele, până la oase, și mi-aș expune toate rănile, în mod voit, în public. Încerc să par sigură pe mine, deși îmi tremură și vocea, și picioarele, și respirația. Și totuși, încep.

Octombrie 2006. Prima călătorie la Düsseldorf. Acum o lună m-am mutat de la Bremen la Dortmund. E weekend și mă plimb prin orașul vechi, care e plin de clădiri de ev mediu târziu, pub-uri, restaurante, cafenele. Se simte nordul și aici, deși altfel decât la Bremen. Sunt singură, cu aparatul de fotografiat la gât și cu multe gânduri și vise, pe care doar rar mi le adun în texte scrise. Textele le țin în general pentru mine, gândul că le-ar putea vedea cineva mă înspăimântă. Doar în 2004 am publicat câte ceva în România, atât poezie cât și proză, iar apoi am plecat în Germania și mi-am pierdut limbajul, atât cel interior cât și cel exterior. Sunt debusolată lingvistic și adesea nu reușesc să mă exprim verbal cum aș vrea.


Am început mai degrabă să gândesc și să mă arăt în imagini. De fapt, nu mă arăt pe mine, ci locurile pe unde umblu, pentru a avea și martori în aceste perindări prin orașele învecinate cu trenul, pe care le fac de multe ori singură. Altfel am senzația că dispar, că mă autoanihilez. Mă simt adesea ca și când nu m-ar vedea nimeni, în timp ce eu văd și absorb totul. Văd oamenii, văd clădirile, văd Rinul, văd fiecare copac și fiecare frunză. Mă simt uneori ca un desen pe o tablă magnetică, care ba e, ba nu e, în funcție de ce vor ceilalți.

Încă mi-e frică să cheltui bani, mai ales să stau la o masă la un restaurant, calculez mereu mental ce aș face cu banii de o cină în România, deși am, pentru prima oară în viață, de o lună de zile, un venit real. Da, am bani. Bani care mi se par mulți, dar sunt de fapt puțini, raportați la standardul de trai german, doar că eu deocamdată nu știu, nu simt asta.
Revelion 2006/2007. Prietena mea M și soțul ei P au venit după Crăciun din Timișoara la mine în vizită. Cu ei doi, cu prietenul meu G, cu prietenul nostru comun N și cu prietena lui N ne petrecem toți 6 seara de Revelion în orașul vechi, în Düsseldorf Altstadt. Nu avem rezervări nicăieri, mergem însă la un restaurant libanez, unde trei dintre noi încercăm să găsim echivalentul unei șaorme românești. Nu găsim chiar asta, dar ne găsește pe noi o dansatoare din buric. N este vădit impresionat. Prietena lui mai puțin. Ne plimbăm pe malul Rinului, între Schiffahrtmuseum im Schlossturm și Turnul TV, numit Rheinturm, în timp ce bate un vânt năprasnic. Oriunde m-aș întâlni cu M, mereu bate un vânt năprasnic. Nu contează dacă locul revederii noastre e Bremen, locul primei noastre întâlniri în 2003, Frankfurt sau Praga. Rezistăm totuși câteva ore, ne încălzim cu plimbatul și cu gin tonic.

Aprilie 2007. Doi foști colegi de la programul de master din Bremen mă întreabă dacă am chef de o întâlnire duminică în Düsseldorf. Desigur! E ciudat însă să ne revedem aici, parcă în afara contextului uzual. Toți ne-am răspândit între timp în alte orașe germane la doctorat, mai puțin un coleg care a rămas în același departament din Bremen unde și-a făcut și teza de master. În primele luni la master, eram toți proaspăt mutați la Bremen din diferite țări de baștină și obișnuiam să călătorim în grup mare în diverse orașe din Nordul țării. Par acum demult lunile acelea, octombrie-noiembrie-decembrie 2004. Parcă ne-am maturizat toți prea repede, iar regăsirile acestea de grup au devenit tot mai rare și au loc în grupuri tot mai mici.

August 2007. Sunt la concertul Rolling Stones la LTU-Arena, singură, deoarece prietenul meu G nu este interesat de aceeași muzică ca mine, a crescut cu alte repere în Asia. Înainte de asta, în iunie 2007, am mers la concertul lui Tori Amos la Philipshalle, cu un coleg și cu soția lui, care din păcate e de mai mulți ani în scaun cu rotile, în urma unui accident. E impresionant cum în Germania sunt mereu locuri speciale în săli de concerte pentru cei cu handicapuri fizice. Vin des la Düsseldorf la concerte, singură sau cu alții din cercul restrâns de prieteni, chiar și în timpul săptămânii. În Dortmund locuiesc aproape de universitatea de acolo, pe linia S1-ului care merge, stație după stație, de la gara din Dortmund la cea din Duisburg, cu oprire în Düsseldorf. Ajung acasă după concerte la 1 noaptea, obosită, fericită.
Noiembrie 2021. Încep un nou serviciu, la o firmă mică și recent înființată în Düsseldorf. Locuiesc de aproape un an într-un sat de munte, în Lenggries, în Oberbayern, așa cum am visat să fac de 10 ani de zile, să trăiesc în Alpi, și de acolo voi și lucra în home office pe termen lung, așa e înțelegerea, dar am venit aici în persoană pentru onboarding. Firma este situată în cartierul japonez, de care până acum nici nu știam că există. Colegii de aici sunt japonezi, nemți sau ceva între. Colegii din Anglia toți sunt englezi. Doar eu sunt puțin altfel.


2022-2023. Vin periodic la Düsseldorf. Deși hotelul e direct lângă firmă, iar programul de muncă și cel social seara sunt intense, de fiecare dată când sunt aici îmi fac timp să merg și în centrul vechi, să mă plimb, așa cum făceam pe vremuri, când nu prea aveam cuvinte. M nu e aici, dar bate vântul, de parcă ar fi și ea. N trăiește în Scoția cu altcineva decât cu prietena lui de demult. Cu G nu mai vorbesc de ani de zile. Despărțirea noastră a avut loc în Canada, unde el a și rămas, și a fost lungă și extrem de dureroasă. Colegii de master nu mai sunt în Bremen, iar mulți nici în Germania. Rinul scade, crește, e o apă și-un pământ.

Am trecut, am depășit peste ani mai multe granițe. Exterioare, dar mai ales interioare. Nu trăiesc nici acum din scrisul creativ. E în continuare o utopie. Am scris însă mult. M-a hrănit enorm scrisul. M-am arătat lumii așa cum sunt. Cu răni cu tot. Am străbătut țări, munți, râuri.

Orașul este și rămâne viu. Vechiul și noul se împletesc aici. Expoziții de artă, Weinkeller-uri, multe suflete în trecere, fiecare pe un alt drum, propriu, lumini pâlpâinde care se întâlnesc și apoi se despart în întunericul care se lasă, seară de seară, peste oraș, peste amintire.


Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.