Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.
Domul din Köln e un fel de Mecca de neatins în perioada în care trăiesc în Bremen. Nu îmi permit să călătoresc acolo singură, costă prea mult un bilet de tren dus-întors și nu găsesc un grup cu care să merg pe un Wochenendeticket împărțit. Semesterticket-ul de studentă la Uni-Bremen acoperă doar zona Niedersachsen, inclusiv Marea Nordului, plus Hamburg-ul. Știu din povești de familie că am un văr matern de gradul al doilea la Köln, binișor mai în vârstă decât mine, pe care însă nu l-am întâlnit niciodată, nici în România, nici în Germania.
După ce mă mut pentru doctorat la Dortmund în toamna anului 2006, primesc un alt Semesterticket, care acoperă tot NRW-ul, inclusiv orașul Köln. Domul celebru cu cele două turnuri e vizibil din gară. De fiecare dată când merg cu trenul dinspre Dortmund înspre Köln aștept mereu, de la geamul trenului, să văd Rinul, să prind începutul podului de fier cel lung și drag, iar apoi să văd Domul cu cât ne apropiem mai mult de gară. Devine un ritual călătoria cu trenul la Köln. Vin des aici și mă rătăcesc de bună voie prin Dom și prin oraș. Rătăcesc e bine zis, Domul e mare, impresionant, copleșitor. Liturghia se ține în limba latină.
În anul al doilea din cei 3 ani de doctorat în Dortmund, câștig o bursă Bunsen pentru a participa cu un poster la Congresul Anual al Societății Germane de Biofizică cu colegii de departament, suntem 3 cu bursă și per total un grup mare. Sunt singura ne-nemțoaică din grup. Bem Kölsch în Köln, o bere ușoară, de vară, mult iubită de localnici și mult ridiculizată în alte regiuni germane. Vorbesc puțin, sunt retrasă și timidă, cumva nu prea îmi găsesc locul în grupuri din astea monoculturale. În ciuda timidității și a nesiguranței, sunt totuși curioasă și ca atare singura care s-a înscris și la programul social, plătesc din puținii bani proprii cina festivă, care implică o călătorie cu vaporul pe Rin după apusul soarelui.
Merg la același Congres Anual al Societății Germane de Biofizică și înspre final de doctorat cu 2 colegi din India. Unul și-a început doctoratul deodată cu mine, iar celălalt face un postdoctorat la noi. Stăm la un hotel într-un cartier de lângă gară, care pare cumva dubios. Nu mă simt foarte în siguranță aici. Îmi amintesc fără să vreau de zona bazarelor de pe strada Brâncoveanu din Timișoara. Prefer să merg seara în centru, să bat singură magazinele și librăriile. Mă plimb mult și pe lângă Rin, unde sunt clădiri vechi, frumoase, colorate, care parcă spun o poveste arcuită peste timp. Nu merg la Muzeul Ciocolatei.
La Köln aplic în 2009 pentru un job de life sciences consultant la o firma mică, nouă, cu un sediu aici și unul în Paris. Primul interviu are loc în Köln și merge foarte bine, sunt selectată pentru a doua etapă, dar al doilea interviu are loc în Paris și merge rău, plus salariul e mic și nu e clar dacă aș începe jobul la ei în Germania sau în Franța. Sunt în Paris de fapt câteva zile în concediu cu tatăl meu, care tocmai a fost într-o tabără de pictură în Franța; umblăm mult pe jos și vizităm, rând pe rând, muzeele de artă. Pentru firmă e convenabil, nu îmi decontează nici cazarea, nici drumul. La interviu sunt întrebată ce va zice partenerul meu dacă plec din Germania și mă mut în Franța, pe un salar infim, situația biroului din Köln fiind de fapt destul de incertă, întrebare care mă șochează. Cumva, ne respingem reciproc.
La final de doctorat, trăiesc cu multă derută și incertitudine interioară. Am insomnii și probleme hormonale. Încă este criză economică, iar România e în EU, dar încă cu drepturi limitate. Ca cetățean român, sunt mereu întrebată, chiar și după terminarea masterului și (în curând și) a doctoratului în Germania, dacă îmi trebuie drept de muncă aici. Posturile trebuie ocupate în principal de cetățeni nemți. Legea prevede acest tip de favoritism, cu posibilitatea de angajare a celorlalți doar dacă chiar nu se găsesc angajați calificați în rândul conaționalilor.
În cercetarea academică e mult mai simplu, acolo e plin de internaționali, contractele sunt temporare, prost plătite și se muncește pe brânci. La doctorat sunt plătită pentru jumătate de normă, dar lucrez nu doar normă întreagă, ci adesea și seara, noapte sau în weekend. În acest timp mă lupt cu anxietatea legată de incertitudinea What comes next workwise and where?, cum îmi va influența treaba asta viața personală pe termen scurt și lung, cu presiunea permanentă de a publica în reviste de impact și desigur cu veșnica întrebare Where are you from?, adesea primită de la oameni care nu au pus în viața lor piciorul în România, dar care pretind să știe cum merge treaba acolo din ceea ce citesc în ziare, mai ales în presa de scandal. Mă lovesc mereu de prejudecăți și de stereotipuri ca de un zid.
Pare imposibil de intrat în industrie fără pile (în germană rețeaua de cunoștințe și relații se cheamă Vitamin B; da, astfel de rețele există peste tot, indiferent de țară!). Ajung să rămân tot în cercetarea academică încă vreo 2 ani, tot pe un contract temporar, însă mă decid să părăsesc Germania și să plec la Calgary, în provincia Alberta din Canada. Revin în Germania în 2011 și, de data asta, rămân aici, dar mutările și căutările continuă, chiar dacă în 2011 obțin mult râvnitul contract permanent în industrie, pe care îl las în aprilie 2016. Există totuși o foarte mare diferență față de viața mea în Germania pre-Canada: acum e alegerea mea de a părăsi un loc de muncă cu un contract permanent. Este o alegere absolut asumată și nu cauzată de expirarea unui contract temporar, pe termen destul de scurt și fără posibilitatea de reînnoire.
Timp de 10 ani după terminarea doctoratului, care îmi lasă în primă fază un gust amar legat de mediul academic și câteva probleme de sănătate la mutarea în Canada, nu mai ajung în Köln. În toamna anului 2019 merg de la München la Dortmund să le vorbesc studenților din programul IMPRS, unde mi-am încheiat în 2009 doctoratul, despre meseria mea de acum. Parcurg în sens invers traseul cu trenul, dinspre Köln înspre Dortmund. Între timp mi-am întâlnit și verișorul, viața ne-a adus pe amândoi la München, ne-am mutat acolo în 2016.
Ochii îmi fug nostalgici după Dom când ajunge trenul spre Gara Centrală din Köln. Îmi dau seama că a rămas un reper orașul Köln de-a lungul anilor în universul meu interior. Locul acesta nu mai e Mecca mea acum, ci o amintire dragă a unui ritual de weekend din vremuri de demult. Un loc unde mergeam des într-o perioadă grea, ca o încercare de a fi o oarecare în mulțime, de a mă simți acceptată și parte din lumea orașului, pur și simplu, fără o identitate impusă din exterior, de naționalitate sau de munca depusă. Kölnul era încercarea mea de a fi eu însămi, de a fi uimită de ce văd, nestrivită de prejudecăți, aproape liberă.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.
