Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.
Hamburg / Volksparkstadion / Capacitate: 52.254 locuri foto: Reinhard Kraasch / Lizenz: CC-BY-SA 4.0 DE
În 2004, proaspăt mutată în Bremen la un program de master internațional cu o bursă de studii, mă duc adesea la Hamburg cu colegii. Orașele Hamburg și Hanovra fac parte din locurile pe care le putem explora cu trenuri regionale cu Semesterticket-ul, așadar devin rapid destinațiile noastre preferate de weekend.
Gara din Hamburg mă impresionează prin mărimea ei. Ne plimbăm prin tot orașul, mereu la pas, deși orașul nu este tocmai mic și am putea folosi și S-Bahn-ul. Mă tulbură Fluviul Elba, un nume mitic de la orele de geografie din școală și nu un fluviu pe care credeam că îl voi vedea vreodată, portul cu aspect industrial, plaja, oamenii, vapoarele. Cerul negru, norii grei. Multele locuri de joacă, nu doar aici, ci în tot orașul. Primăria, probabil cea mai cunoscută clădire din oraș. Copacii din fața ei, cu ramuri scurte, tăiate, noduroase. Acoperișul verde, același verde vizibil și pe statui.
Hamburg-ul este, în mintea mea de atunci, orașul din care se poate zbura în cazul în care nu există conexiuni din Bremen. Nu că mi-aș permite să zbor, abia îmi plătesc chiria și mâncarea lunară din bursă și din banii pe care îi fac ca Studentische Hilfskraft, supervizând laboratoare de chimie în limba germană cu studenții de la programul de Bachelor (Chimie Analitică și respectiv Chimie pentru Biologi și Bioloage), sau când sunt chemată să muncesc cu ora în ture la verificat asamblarea de CD playere. Dar aud asta de la alți români care trăiesc în Bremen, care sunt studenți la doctorat și ca atare au aici o situație materială mai bună decât a mea.
Mă aventurez pentru prima oară singură cu trenul în afara orașului Bremen la Hamburg în primăvara lui 2005, la o expoziție de fotografie la Kunsthalle. Deși e aproape de gară, mă pierd ieșind din ea, aleg fără să vreau ieșirea greșită din multele variante posibile. Îmi lasă un gust amar tinerii care se droghează și au un fel de locație permanentă în jurul gării. Cu harta de hârtie în mână, regăsesc drumul, mă regăsesc. Ajung la expoziție și nu mă grăbesc, citesc tot, mă simt ca într-un templu în ea. Din toată expoziția îmi rămâne întipărită în minte imaginea Dorei Maar văzută de Man Ray. Mă plimb prin Hamburg în timp ce totul e în floare. Ca niciodată în multele vizite aici, este o zi fără vânt și cu mult soare. Mă simt, neașteptat, liberă.
Nu se poate vorbi de Hamburg fără a pomeni Reeperbahn-ul, cartierul vieții de noapte, cartierul cu lumină roșie și, printre altele, multe sex shop-uri. Da, cu un prieten apropiat merg și aici într-un weekend, doar că noi ne plimbăm prin el ziua.
Dar ce mă bântuie cu adevărat în Hamburg sunt ruinele fostei biserici centrale St. Nikolai, la care revin periodic. Are atât de multă istorie condensată în povestea devenirii și declinului ei, de la primele idei și schițe ale conceperii sale și până azi. Cu colegi, singură sau cu tatăl meu, care ajunge în Hamburg câteva zile cu colegii proprii la o conferință în 2006, în perioada de 6 luni în care lucrez la teza de master.
Mă șochează în Germania cât de mult se vorbește despre cel de-al doilea război mondial, parcă toată țara e încă blocată în acel moment istoric. Peste tot pe unde merg, inclusiv în Hamburg și în Berlin, se vorbește cu vinovăție și în mare detaliu de această perioadă din istoria țării. Se vorbește mult mai puțin sau aproape deloc de lunga tradiție a țării în domeniile literatură, muzică, artă vizuală sau filosofie, deși și acestea sunt repere germane de bază, sau cel puțin așa credeam înainte să mă mut în Germania. Astfel de repere sunt mai puțin vizibile și adesea cunoscute și dezbătute într-un cerc mai restrâns, pe când istoria e subiectul de care mă lovesc peste tot, și eu și toți ceilalți studenți internaționali veniți la Bremen, indiferent ce preocupări avem. Tururile ghidate la care participăm sunt centrate pe acest subiect.
Biserica, a cărei construcție începe în anul 1195, este finalizată în stil neogotic în anul 1894. În 1767, biserica e lovită de trăsnet. În 1842, arde în mare parte, la fel ca o zonă extinsă din Orașul Vechi al Hamburg-ului, în timpul unui mare incendiu care a durat 3 zile. Cu turnul său de 147,3 metri este, fapt necunoscut astăzi, cea mai înaltă clădire din lume între anii 1874 și 1877. Biserica trece de-a lungul timpului printr-o serie de renovări. În atacurile aeriene din 1943, turnul bisericii e folosit ca punct de reper de atac pentru trupele britanice și americane. În urma operațiunii Gomora, biserica e grav afectată. Ruinele de azi rămân prezente în principal prin turnul bisericii și sunt dedicate victimelor războiului și violenței dintre 1933 și 1945. Schițez aceste ruine de nenumărate ori și îmi decorez camera de cămin cu aceste schițe.
Când merg singură să revizitez ce a mai rămas din biserică, în 2005, descopăr, proaspăt instalat, un lift din sticlă cu care se poate urca mai aproape de clopot, cu vederi panoramice asupra orașului și opriri pe două etaje. Când ajung cu tatăl meu aici, în primăvara lui 2006, este și o expoziție fotografică despre perioada celui de-al doilea război mondial, pe ambele nivele. Îmi rămâne în minte ani și ani de zile o imagine tipică acelor vremuri, din zona din jurul bisericii, o pancartă care zice: Spielplatz nur für deutsche Kinder (loc de joacă doar pentru copii germani). Este ultima oară când merg aici și e singurul detaliu care îmi rămâne concret în minte din tot ce văd aici legat de război, un mesaj care poate că pare de neconceput azi, dar care va reveni de-a lungul anilor în diverse orașe germane, pe postere și în diverse campanii electorale, mai mult sau puțin direct, mai ales în Bavaria de după 2015.
De la ruinele bisericii St. Nikolai Kirche, mergem, eu și tata, la primărie, facem poze, ritualul nostru dintotdeauna, și bem o cafea împreună undeva în apropiere. Tata stă mai multe zile aici și ajunge și la Kunsthalle, la expoziția permanentă, dar fără mine.
Turnul bisericii nu a fost ferit nici mai departe de întâmplări nefericite. În 2011, anul revenirii mele din Canada în Germania, o bucată din zidul care alcătuiește turnul, în greutate de 10 kg, s-a desprins din turn și a căzut pe învecinata Willy-Brandt-Straße. Au urmat apoi o serie de noi schimbări și intervenții. Aș mai recunoaște biserica azi?
În 2013, proaspăt mutată de la Biberach an der Riß la Ulm, fac un drum lung cu trenul și la final cu autobuzul spre o tabără de scris într-o casă de vacanță la Marea Baltică. Cu acest prilej, între două trenuri, mă opresc scurt în gara din Hamburg. Când mă apropii cu trenul de oraș, mă tulbură norii grei, cerul negru, multele amintiri de demult, din primii mei ani în Germania, în care am fost predominat săracă, deprimată, dezorientată, nesigură de mine, de prezent, de viitor. Anii au trecut și am devenit, vrând-nevrând, în timp, o altă Diana. Timpul în gară trece rapid, nu e vreme de retrăiri. Pe platforma prestabilită, mă întâlnesc cu o altă participantă la tabăra de scris. Ca și mine, vine din Oberschwaben. Cu un alt tren, ne continuăm drumul.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.
