*
Am luat foarte în serios proiectul celor de la LiterNet: când am avut de scris despre Olanda, hop m-am aburcat în trenul de Haga; când a fost vorba de Anglia, iarăși hop, în trenul de Londra. Am coborât la St. Pancras și m-am dus la Nancy.Pentru cine nu știe, Nancy are o casă în Pimlico, în care a amenajat o cameră de închiriat. Casa lui Nancy e ca-n comediile franțuzești: urci pe-o scară abruptă și murdară, treci printr-o ușă și ieși pe o terasă mică, plin de gunoaie; o traversezi, dai de-un hol c-o ușă-n capăt (acolo stă Nancy cu soțul ei), lași ușa pe mâna dreaptă și mai urci o scară, tot abruptă dar ceva mai curată, până ajungi la camera de închiriat. Podeaua camerei este înclinată și vălurită, pereții sunt parțial cojiți, frigiderul e mic, chiuveta din baie și mai mică, iar ușa băii îți vine invariabil peste picioare (spațiul e meschin). Singura îmbunătățire pe care a făcut-o Nancy în acești zece ani e c-a instalat o canapea rabatabilă, de care este foarte mândră.
Pentru că pe Nancy... de când o cunosc eu pe Nancy? Din 2014, de când am plecat la muncă, că își deschiseseră britanicii piața pentru români. Și coșmelia lui Nancy mi-a fost recomandată de ticăloșii cei îmbătrâniți în rele, care știau mersul: "Du-te și stai la ea până te aranjezi puțin, că e fată bună! Și-ți dă savarină!". Eu i-am crezut, m-am dus, mi-am blestemat zilele, am căutat o altă cazare, am găsit-o și m-am mutat la mama dracului, în nordul Londrei, tocmai în Chingford, unde nu stă nimeni, că n-are de ce, nu-i nimic acolo. Dar de muncă aveam în cartierul vecin, în Enfield, așa că pentru mine era bun și Chingfordul, de luni până duminică (la job se lucra și sâmbăta). Dar duminica voiam să mă plimb și eu prin centru, să cunosc orașul, acea Londră despre care citisem atâta; doar că, din Chingford până-n Pimlico, făceam două ore pe ceas. Două dus, două întors... gata duminica mea!
Așa că acum, în aprilie 2024, am stat iar la Nancy, că nu-mi cădea nasul din atâta lucru. În plus, recunosc că am făcut și eu altora farsa asta, cu cazarea la ea: i-am trimis pe fraieri acolo, pe gușterii care nu știau mersul, și-am râs ca o hienă când au trecut și ei prin ce trecusem eu. Pentru că e ceva ce n-am spus: Nancy nu știe engleza. Ea n-a ieșit niciodată din Pimlico, acolo s-a născut și a crescut, așa că vorbește limba Pimlico, frumoasă limbă, nimic de zis. Nimeni nu-nțelege nimic din ce zice Nancy, săraca. Fiecărui oaspete îi oferă și câte o prăjiturică făcută de mâinile ei harnice, dar cam toți aruncă prăjiturica la gunoi, că se tem că Nancy e nebună (ceea ce ea nu este! Doar că n-a prea fost la școală și e mai simpluță, așa). Eu n-am avut grețuri de-astea. Am pus prăjiturica la pachet și-am luat-o la picior prin Londra, să dibui ce s-a mai schimbat în ăștia zece ani. De fapt, opt; m-am întors în Anglia și în 2015 și în 2016, că se câștigau bani buni. Îmi plac banii.
Constatare: nu s-a schimbat nimic. Centrul Londrei este exact așa cum îl știam. Nicio modificare, nicio renovare, nicio dezvoltare - nimic! Pe de altă parte, nici nu e nevoie: zona centrală a Londrei colcăie de turiști la orice oră din zi și din noapte, indiferent de anotimp sau de starea vremii. Iar turiștii înseamnă bani: foarte, foarte mulți bani. Iar ei asta vor să vadă: vechile clădiri londoneze, despre care au citit atâta și au văzut atâtea poze. Iar localnicii exact asta le vând. Tururi ghidate, autobuze turistice, croaziere fluviale și un milion de alte chestii, toate foarte scumpe (din punctul meu de vedere) și din care nu te alegi cu nimic, în afară de poze pentru Insta, să crape colegii de necaz. Ce colegi? Habar n-am ce colegi.
Desigur, pe străzile mai puțin turistice sunt lucrări peste tot, la fel ca-n Bruxelles, București, Varșovia și oriunde: se sparge carosabilul, se sapă și se înlocuiesc mățăraiele orașului, care nu se văd dar fără de care n-ar putea funcționa nimic: țevile de apă caldă și rece, conductele de canalizare, firele electrice și optice etc. Localnicii au aceleași mutre îmbufnate ca bucureștenii și bruxellezii, că nimănui nu-i convine să-i fie spartă strada și să nu mai poată ajunge acasă nici măcar cu bicla, nemaivorbind de mașină. Dar e an electoral peste tot, banii trebuie cheltuiți... sigur că toate marile orașe au devenit șantiere. Ce să faci, n-ai ce să faci.
Am dat niște telefoane, niște apeluri, am reușit să-mi văd o parte din foștii colegi de muncă. Au îmbătrânit și ei, au trecut de 30 de ani, și-au făcut firme proprii, sunt acum antreprenori, nu mai muncesc pentru patronul mare, au copii și neveste, nu s-au prea întins la bere. Eu m-aș fi întins, dar n-a fost cazul; cei tineri ar fi rămas, dar pe ei nu-i cunoșteam, au venit în firmă mult după ce-am plecat eu, n-aveam amintiri comune, n-aveam practic nimic de vorbit. Așa c-am avut parte de-o seară scurtă, foarte capitalistă din acest punct de vedere (în comunism se bea mult, enorm!). Totuși, am în turbincă ceva interesant, ceva care merită povestit.
Am trăit Brexitul la fața locului. Îmi amintesc perfect. Șefii de la firmă, mari și mici, erau categoric împotrivă, iar muncitorii britanici erau toți foarte pro. Noi, muncitorii străini, tăceam din gură, că vedeam privirile muncitorilor britanici. Erau pline de ură și de un fel de dorință de revanșă, de bătaie. Din punctul lor de vedere, Uniunea Europeană le adusese numai belele pe cap - ca de exemplu, pe noi. Românii munceau mai repede, mai bine și mai ieftin decât britanicii, n-aveau sindicat și nici nu se gândeau la grevă, iar când era vorba de muncă suplimentară (plătită dublu sâmbăta, iar duminica și urgențele de noapte, triplu), niciun român nu dădea înapoi. Așa că pentru el, pentru muncitorul britanic, libera circulație în UE fusese o adevărată nenorocire, din care Brexitul urma să îl salveze.
Nu l-a salvat. Asta mi-au spus băieții, foștii colegi și foștii brexiteri. Londra este efectiv plină de muncitori străini, iar acum românii nu mai sunt inamicii de pe vremuri, ci dimpotrivă, sunt foarte ceruți pe piața muncii - dar i-ai de unde nu-s! L-am întrebat pe Ronnie, unul din băieți, câți angajați are la firmă. Mi-a zis că unul, adică pe el însuși. I-am zis că asta este imposibil, că nu poți face lucrări de arboristică de unul singur; el mi-a răspuns că are oameni la lucru, români cu care se-nțelege bine, dar că nu-i angajează cu acte. Nu vor nici ei, nu vrea nici el. Pentru toată lumea e preferabil să evite taxele absurde cu care guvernele - toate guvernele! - împovărează munca și pe muncitori, ceea ce pentru mine rămâne de neînțeles; dar e un fapt. L-am întrebat dacă regretă Brexitul. Mi-a zis că nu, categoric. Că Brexitul a fost bun, chiar dacă lucrurile s-au cam schimbat în rău.
Cred că aveam o față ușor stupidă, așa că Ronnie mi-a explicat că UK este ea însăși o uniune; mai mică, dar tot o uniune! Marea Britanie este o uniune personală între Anglia și Țara Galilor, iar Regatul Unit este o uniune legală care include Scoția și Irlanda de Nord. Plus cele trei insule, Man, Jersey și Guernsey, care au propriul lor statut, de care sunt foarte mândre. Eu am râs: "Voi toți sunteți foarte mândri, Ron!". El mi-a dat dreptate, tot râzând: "Da, că noi nu suntem continentali ca voi!". Eu mi-am dat seama abia mai târziu că asta, de fapt, fusese o vorbă mare.
Anglia e mândrie. Cine nu pricepe asta, nu va-nțelege nici Anglia, nici pe englezi.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.