*
Zicea unul dintre scriitorii mei preferați: ca să poți spune că știi bine o țară, trebuie să fi locuit acolo cel puțin câțiva ani (adevărul e că eu am gândit asta cu ceva înaintea lui, după ce "Vreau să văd Anglia" s-a terminat cu Londra și "Vreau să văd Spania" s-a terminat cu Barcelona; am început să spun doar: "Vreau să văd Praga" sau "Vreau să văd Petra". Îl las însă pe bunul scriitor să se bucure de descoperirea lui). Așa că eu, care am locuit în Italia o vreme, la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90, când nu ajunseseră acolo milioane de români și nici limba română nu se îmbogățise cu un nou cuvânt ("badantă", definind strânsa prietenie dintre femeile românce și bătrânii italieni), o vreme deci care pe-atunci părea lungă, dar acum e-o nimica toată... eu aș putea spune că o cunosc bine. Nu numai pentru că am locuit acolo - locuisem înainte și în Elveția doi ani și totuși o cunosc puțin - ci și pentru că am bătut-o în lung și în lat, în cei aproape 40 de ani scurși de când am aterizat pentru prima oară pe aeroportul Malpensa din Milano. Am călătorit mereu prin Italia cu infinită curiozitate, cu dorința de-a o cunoaște, iar apoi din ce în ce mai mult cu dragoste. De la Torino la Santa Maria di Leuca, de la Udine la Palermo, de la Roma la Lugo di Ravenna, de la Arezzo la Brisighella. Am văzut toate orașele mari și multe sătulețe pierdute în câmpia romagnolă, situri arheologice și balere (săli de dans), livezi de portocali și lacuri, muzee și plaje, canale (nu numai la Veneția, ci și în Comacchio), biserici, teatre și mănăstiri. Am trăit uneori experiențe unice și tulburătoare, unele legate de cărțile pe care le-am tradus, altele absolut întâmplătoare.Au fost multe prime dăți. De exemplu, prima dată când am înțeles cu adevărat ce înseamnă sindromul Stendhal: mă plimbam fără nici o țintă prin Florența și, ajunsă la o încrucișare de străzi, după ce mă uitasem până atunci mai mult la vitrine, am ridicat privirea și în fața mea se afla Domul Santa Maria del Fiore. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos, mai pur, mai impresionant și dintr-odată mi-au dat lacrimile. Stăteam acolo pe trotuar și plângeam. Simplu.
Primul scriitor italian pe care l-am cunoscut, în 1985, a fost Piero Chiara, un excelent povestitor, pe care îmi pusesem în gând să-l traduc. Am fost să-i fac o vizită, nici eu nu știu de ce, curajul începătorului. Traduceam prima mea carte, locuiam undeva în Elveția, nu departe de el, trebuia doar să traversez Lacul Maggiore și mi-am spus: "Ce-ar fi să-i fac o vizită?". Am stabilit o întâlnire, m-am urcat într-un vaporaș, apoi într-un tren și am ajuns la Varese. Era vară, eram încălțată cu sandale și, când am ieșit din gară, s-a apropiat de mine un bărbat care m-a salutat politicos și m-a invitat la o cafea. L-am refuzat, el a mai venit o bucată de drum pe lângă mine și la un moment dat mi-a spus: "Se vede că sunteți o femeie de rasă". L-am privit uluită: "femeie de rasă", ce naiba voia să zică?! "Se vede după unghiile de la picioare", m-a lămurit el, cât se poate de serios. Aveam unghiile date cu ojă! Of, bărbații italieni! Vă asigur că pot mai mult. De întâlnirea cu Piero Chiara nu-mi aduc aminte prea multe; doar că stătea într-un bloc elegant (pentru prima dată - iarăși prima dată! - intram într-un bloc cu portar) pe malul lacului; că el însuși era un domn în vârstă foarte distins; și că a fost deosebit de amabil cu mine. Cartea lui, Paltonul de astrahan, publicată de-abia în 1989, n-a avut mare succes în România, deși s-a tipărit în 30.000 de exemplare la editura Dacia din Cluj. Cam așa erau tirajele pe atunci!
Primul spectacol... invitată de niște prieteni care aveau abonament la teatru și mergeau în fiecare săptămână la Bologna, aflată la 60 de kilometri de orășelul lor și al meu pentru câțiva ani, a fost Affabulazione de Pier Paolo Pasolini, în care jucau Vittorio Gassman și fiul său, Alessandro, pe atunci un adolescent de 19 ani, devenit astăzi un excelent actor de teatru și film. Nu cred că am înțeles mare lucru din piesă, un text greu, metaforă a lipsei de comunicare dintre generații, fascinată cum eram de teatrul Eleonora Duse, de faptul că-l vedeam pe Gassman și oripilată de un cuvânt obscen auzit pe scenă. Nici nu-mi trecea atunci prin minte că o s-ajung cândva să mă lovesc de multe altele, traducând romanul lui Pasolini, Băieții străzii.
După mulți ani, întoarsă deja în România, mi s-a împlinit și visul de a ajunge la Scala din Milano, ca să văd Falstaff, nu cea mai grozavă operă a lui Giuseppe Verdi, dar la Tosca sau Aida biletele erau mult prea scumpe pentru mine. S-a întâmplat să văd totuși Aida la Arena din Verona, într-o înstelată noapte de iulie. Știu, Arena nu e un loc agreat de melomani, dar eu nu sunt o cunoscătoare, sunt o iubitoare de muzică, iar spectacolele de la Arenă, oricât ar strâmba din nas cunoscătorii, au ceva magic în bucuria cu care mii de oameni din toată lumea trăiesc această experiență.
Când am pus prima dată piciorul în Palermo, n-aveam în minte altceva decât să văd cu ochii mei minunea din Catacombele Capucinilor, unde după spusele scriitoarei Dacia Maraini se află cea mai frumoasă mumie din lume: corpul unei fetițe de șase ani "perfect conservat, ținut sub sticlă: o fetiță cu genele blonde, cu urechile ca două minuscule scoici așezate pe o pernă brodată, cu fruntea înaltă, descoperită, pe care străluceau două picături de sudoare. (...) Din toate trupurile îngrămădite acolo, doar cel al fetiței se păstrase așa cum speră să se păstreze cu toții după moarte: întregi, moi, cuprinși de o plictiseală liniștită". (Lunga viață a Mariannei Ucrìa). N-am să știu niciodată de unde am avut atâta curaj, căci eu, care cu greu intru într-un cimitir, am hălăduit minute în șir pe macabrele coridoare ale catacombelor, pe pereții cărora, de o parte și de alta atârnau efectiv schelete, în hainele lor zdrențuite, orânduite pe căprării: spițerii, prelații, burghezii, nu oricine ajungea acolo, pentru că îmbălsămarea era costisitoare. Imaginea era teribilă, dar curiozitatea de a o vedea pe Rosalia, frumoasa mumie, m-a făcut să merg înainte spunându-mi că înaintea mea trecuseră pe acolo Alexandre Dumas, Guy de Maupassant, Carlo Levi și cine știe câți alții, celebri sau nu. Și în cele din urmă am văzut-o: era exact așa cum o descrisese Dacia Maraini. Într-o vitrină de sticlă, neatinsă de vreme și de vremuri, bizară și neverosimilă. Pentru prima dată în viața mea literatura se amesteca cu viața, de fapt cu moartea. Când am ieșit din catacombe, am dat peste o placă comemorativă pe care era scris numele lui Nicolae Bălcescu. Știam că fusese înmormântat într-o groapă comună la Palermo, dar habar n-aveam că exact acela era locul. Mărturisesc că m-a emoționat descoperirea.
Primele mele dăți în Italia au fost multe și felurite: unele livrești, altele hazlii, unele curioase, altele triste, altele emoționante. Anii în care am locuit acolo sunt de fapt dintr-o altă viață, dintr-o altă lume pe care n-am mai regăsit-o niciodată în lumea mare.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.