*
Am o relație veche cu Polonia, dar o am degeaba, pentru că n-am putut să mă reped până acolo ca să scriu acest text, așa că mi-am trimis cel mai bun prieten. S-a dus, e un om al disciplinei. A fost doar la Varșovia și Cracovia, dar a fost destul.Mai întâi de toate, să explic ce vreau să spun prin "o relație veche": eram bișnițar. În frumoșii ani 1991 - 1995 am fost prin mai toată Polonia de vest, cărând marfă care se putea vinde repede, chiar dacă cu profit mic; în general, conserve românești și pielărie turcească (asta avea preț mai bun, dar se vindea mai greu). Mergeam cu trenul de colo-colo, mai mult noaptea, iar ziua eram prin talciocuri, cu marfa. Am fost în Zamosc, Stalowa Wola, Tarnow, Rzeszow, Cracovia, Katowice, Bielsko-Biala, Opole, Wroclaw, Czestochowa, Lodz, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și în alte câteva orașe mai mici, pe care le-am uitat (în mod ciudat, în astea mici făceam afaceri mai bune, dacă memoria nu-mi joacă feste). Era foame mare. Industria grea poloneză fusese considerabil mai barosană decât cea românească și a fost "restructurată" mult mai rapid și mai brutal, așa că talciocurile erau imense, pline de oameni care cumpărau și vindeau, încercând să facă niște bani de pâine pentru ziua aia, urmând ca a doua zi să vadă ei cum se descurcau. Da, polonezii și-au luat-o grav odată cu prăbușirea comunismului, și asta v-o spune un om care i-a văzut cu ochii lui. Nu pot uita cozile de la pâine! La nimic altceva nu era coadă, în afară de brutării; pâinea rămăsese ultimul aliment subvenționat, așa că era singurul lucru pe care oricine, teoretic, și-l putea cumpăra ca să aibă ce mânca. În practică, multă lume cerșea în fața brutăriilor, pentru că nu aveau bani cu care să plătească; mai ales bătrâni și femei cu copii. Aceștia erau cei care lăsau rușinea la o parte și se rugau de oameni să le dea din pâinea lor. Nu cereau bani, din câte îmi amintesc; cereau pâine, că le era foame. A fost greu pentru Polonia. Dar, desigur, era și viața de noapte a fiecărui oraș. Noii îmbogățiți făceau petreceri cu mult alcool, dar fără muzică: le era teamă de cei sărăciți, iar polonii, săraci sau nu, sunt oameni duri.
M-am întors în Polonia după 20 de ani, ca-n romanul lui Dumas, dar nu ca bișnițar, ci ca proaspăt însurățel. Aveam bani - banii de la nuntă, adică - dar Polonia din 2015 era cu totul altă țară. Nu vreau să mint, să zic că n-am avut cu ce plăti, c-am avut, mi-am permis de toate, și nici neveste-mii nu i-am refuzat nimic. Am făcut chiar și o mică croazieră pe Odra, căreia toată lumea îi spune încă "Oder", după numele german al fluviului; am căutat pitici prin Wroclaw, am mâncat la restaurantele cu specific din Cracovia, am vizitat Auschwitz și Birkenau, ne-am luat un ghid simpatic (Michael) pentru un tur prin cartierele vechi din Varșovia, am făcut de toate. Repet: eram în altă țară. Din vechea Polonie nu mai era nimic (deși rămăseseră mulțime de nostalgici, că altfel nu se explică felul cum au tot votat polonezii). Dar orașele acestea pulsau de viață, de energie, de bani și de turiști, iar toate astea în timp ce încă se construia frenetic, dar se și renova tot ce putea fi renovat. Toate clădirile medievale sau cu valoare istorică erau puse la punct. Încă de atunci, din 2015, forța de muncă locală nu mai făcea față, am văzut mulți muncitori asiatici, ceea ce pentru mine a fost o noutate. Da, țara renăscuse.
Iată mărturia bunului meu prieten, întors de o săptămână din Polonia anului 2024:
"Domnule, ne-au luat fața. Varșovia e plină de zgârie-nori d-ăia mari, că la ei nu-s cutremure - dar plină, știi cum? Centrul forfotește, metroul lor e nou-nouț, traficul e ceva mai lejer decât la București dar e aglomerație, numai că-s mai puține mașini scumpe, în schimb nu miroase a gaze de eșapament, mașinile sunt majoritar electrice sau hibride. Femeile sunt foarte frumoase și foarte sportive, parcurile sunt pline de oameni care aleargă, și tineri dar și d-aștia mai ca noi, oameni pe ambiție. Am mâncat bine, la prețuri sub cele de la București, aș zice c-am plătit cam două treimi din cât plătesc pentru același lucru în Centrul Vechi. Berea este foarte bună și sunt ciudat de multe sortimente, să tot bei, să simți viață-n tine. Am văzut și aurolaci, dar mai mult seara și noaptea, ziua cred că stau pitiți, de frica poliției, că-i saltă de nu se văd. Am vorbit și cu oamenii, ce să zic, să știi că imaginea României e destul de bună în Polonia: nimeni din Franța n-o să spună vreodată că România este sora mai mică a Franței, cum zicem noi, dar în Polonia am auzit-o și pe-asta. Polonezii par să creadă că suntem aproape ca ei, deși mie nu mi se pare, adică nu mi se pare că suntem. Mai exact, am impresia că Polonia este Europa pur și simplu, pe când noi mai avem mult până acolo. Bine, dacă mă duceam la țară, poate aveam altă părere, dar eu îți spun ce-am văzut. A, da: găștile din Cracovia! Orașul mi-a plăcut mai mult decât Varșovia, e perfect, are tot ce-i trebuie, cetate, catedrală, piață centrală, Vistulă mai curată decât a Varșoviei, dar are și găști de bețivi. Prima oară nu m-am prins că-s bețivi, am crezut că-s homosexuali: bărbați tineri care mergeau ținându-se de gât, în timp ce se pupau de mama focului, cântând cât îi ținea gura. Și mulți! Adică multe găști din astea, prin tot orașul, vreau să zic. Pe mine mă știi. Am intrat în vorbă cu ei. Nici vorbă de homosexuali! Erau britanici veniți să îngroape burlăcia unuia dintre ei. Și petreceau, frate, da' petreceau, nu așa, jucărie! Pe urmă am aflat și motivul. Dacă faci niște socoteli, berea cracoviană iese cam la jumătate de preț față de berea din pub-urile londoneze, iar asta contează enorm, dacă e gașcă mare și se bea mult. Când stai și-aduni, îți dai seama că băieții ieșeau mai ieftin așa, chiar dacă cheltuiau pe avion și pe cazare; în plus, erau departe de ochii celor de acasă, puteau face ce voiau, se puteau dezlănțui. Și asta făceau! Aveau grijă să nu sară calul, că polițiștii polonezi sunt ai dracului. Dar îi lăsau în pace, că banii lor alimentau negustoriile din târg, și pentru un popor care a-nvățat să respecte banul și să facă bani, asta e cel mai important".
Eu l-am întrebat dacă îmi putea spune ceva despre sentimentele polonezilor față de ruși. Mi-a zis că nu. Cât a fost el acolo, subiectul n-a existat. Asta este!
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.