*
Eram student în primul an la Relații Economice Internaționale, era imediat după Revoluția noastră cu cântec. Îmi amintesc cum profesorul de contabilitate ne învăța cum să ținem pasul cu vremurile: învățați bine engleza, ne spunea, căutați vorbitori nativi, cel mai bine căutați relații intime cu vorbitori nativi. Am râs de el atunci, dar cum altfel mi-aș justifica acum alegerea Portugaliei ca țară "de suflet", că doar n-am fost (încă) niciodată acolo. Însă pentru o perioadă (relativ scurtă, cam cinci ani), am cunoscut o fată din Lisabona care îmi povestea așa de frumos despre țara ei că mi-am înmulțit vizitele într-atâta, încât până la urmă m-a invitat să mă mut la ea. Trăiam amândoi la Antwerp, eram colegi la o firmă de studii de piață.Mónica Catarina da Miranda Silva s-a născut în 1972 în Mozambic, într-o familie dezbinată, întinsă pe trei continente: Europa, Africa și America de Sud (Brazilia). Avea unchi, mătuși, veri și verișoare peste tot, însă distanțele enorme îi înstrăinaseră unii de alții. A învățat să vorbescă repede și bine și nu numai cu oamenii: avea și o familie de păsări colorate care o urmau peste tot, căutând să-și facă cuib în părul ei negru și bogat. Avea doi ani în '74, când în Portugalia a avut loc lovitura de stat și Revoluția Garoafelor Roșii. La nici trei ani, Monica vibra deja de entuziasm și sete de dreptate. Învățase sloganele și cântecele revoluționare înaintea adulților. O povo unido jamais será vencido! Grandola, Vila more-e-na!... adulții, deh, cu grijile lor. Viața în colonii era evident compromisă. Și-au strâns calabalâcul și s-au întors în țara de unde plecaseră, unii din ei, cu câteva generații în urmă. Au fost parte din marele val de retornados, cam un milion de foști coloniști, forțați să se repatrieze.
Monica era o povestitoare talentată și mă fascina cu amintirile ei. Cum, în Mozambic, prefera compania femeilor africane care cântau și dansau și râdeau mai frumos decât părinții ei. Fugea de acasă și dormea cu servitoarele, direct pe pământ. Cum a zburat din Africa la Lisabona cu toate păsările care o adoptaseră ca pe o mămică de-a lor și nu s-au lăsat alungate de lângă ea. Astăzi ne-ar fi imposibil să ne imaginăm o fetiță de trei ani, în cabina unui avion, călătorind cu păsări exotice pe umeri și în păr. Mi se părea o imagine dintr-un basm contemporan - un gen literar despre care nu credeam că ar putea exista. Cum au trăit, la întoarcerea în țară, în tabere de refugiați. Cum au reușit să facă rost de un televizor la care seara se adunau zeci de familii. Cum mai apoi lucrurile s-au așezat, părinții ei și-au găsit de lucru (mama era profesoară de matematică, tatăl, contabil) și s-au mutat în casa lor. Păsările africane nu rezistaseră în Europa, dar Monica a rămas prietena animalelor. S-a îndrăgostit de Lisabona unde a hoinărit în voie cu câinele ei Pedro. S-a îndrăgostit de ocean și de nenumăratele plaje și, mai apoi, de toată Portugalia. A studiat jurnalism și filosofie cu profesori memorabili, unii foști deținuți politici, oameni curajoși, integri și... marxiști. Căci da, așa cum eram eu anti-comunist că veneam dintr-o țară pățită, ea era fix pe dos. La ei revoluția fusese împotriva unui sistem fascistoid, format în jurul lui Salazar, un dictator mult mai educat și inteligent decât al nostru, dar tot un dictator. Și încă unul foarte longeviv. Salazar a murit fără "ajutor" din partea revoluționarilor. A suferit un accident cerebral în august '68, a stat în comă o lună de zile, timp în care a fost înlocuit de la conducerea țării și a mai trăit apoi aproape doi ani. Cei din anturajul lui i-au ascuns faptul că fusese înlăturat de la putere și l-au lăsat să creadă, până în ultima clipă, că tot el e tătucul națiunii. L-au înmormântat cu onoruri și un alai de zeci de mii de suflete. Apoi a venit și Revoluția. Salazar fusese prim-ministru timp de 36 de ani (1932 - 1968). Astăzi, Portugalia își iubește Revoluția fără să își urască dictatorul. Noi suntem încă plini de confuzie, traume și resentimente. La noi a fost mai urât. Probabil din cauza iernilor mai lungi și a litoralului mai scurt. Și a corupției din fotbal. Nu știu...
Portugalia e radical diferită de țara noastră și într-un alt aspect esențial. Știți voi cum ne mândrim noi că nu am avut niciodată războaie de agresiune, noi doar ne-am apărat "sărăcia și nevoile și neamul"? La noi trăia încă și domnea Mircea cel Bătrân, pe când în Portugalia Prințul Henrique Navigatorul cucerea cu taică-său primul port musulman din nordul Africii și punea bazele forței navale portugheze care avea să fie "vârf de lance" în epoca marilor descoperiri. Cu ajutorul caravelelor, ambarcațiuni mai mici, ușor de manvrat chiar și împotriva vânturilor, portughezii au început să bântuie oceanele, începând cu insulele dimprejur și apoi, din ce în ce mai departe, spre sudul Africii, ajungând (cam în perioada sfârșitului domniei lui Ștefan cel Mare la noi), cu Vasco da Gama în India și cu Pedro Cabral în Brazilia. Și mai departe, spre Australia, Taiwan, Japonia... Culminând cu marea expediție a lui Magellan (1519-1522), prima circumnavigare a globului pământesc. De fapt culminând cu Lusiadele lui Luis de Camões, marea epopee portugheză inspirată de Eneida și de marile aventuri ale autorului și ale nației sale, publicată în 1572.
Portughezii au ajuns în mai toate colțurile lumii, dar au ajuns și la porțile dorului. Saudade. Cuvântul a devenit universal odată cu cântecele de dor ale femeilor: fado portughez sau morna din Cabo Verde. Rămase în țară în urma plecării bărbaților în marile expediții maritime (expediții care erau atât de îndelungate încât bărbații aveau timp să își mai "întemeieze" și alte familii, prin alte porturi ale lumii), femeile de aici aveau să creeze o cultură proprie. În imaginea femeii portugheze arsă de soare - la marginea continentului și a oceanului, venind din port cu coșul de pește pe cap, cântând un cântec "de chin, de dor, de jale" și de o frumusețe transcedentală - sunt rădăcinile Amaliei Rodrigues și ale Cesáriei Évora.
Și Monica moștenise ceva din drama asta. Era convinsă că o înșel. Nu o înșelasem niciodată, dar poate că nici nu o iubeam cum și-ar fi dorit ea. După câteva scene de gelozie m-am răcit, am început să devin indiferent. O oboseală - cu care probabil mă născusem - m-a copleșit într-un final. Am lăsat valurile vieții să mă ia și să mă ducă iar în larg. Nu m-au dus în larg, m-au readus în țară. Bun și așa. De la Monica mi-au rămas poveștile și un Galo de Barcelos, cocoșelul de lut viu colorat a cărui legendă, iată, o aflu abia acum:
Un pelerin din Galicia, în secolul 17, aflat în drum spre Santiago de Compostela, este prins, judecat și condamnat la moarte în orășelul Barcelos pentru un furt de argintărie pe care nu îl comisese. Înainte să fie spânzurat, cere să fie dus în fața judecătorului, pe care îl găsește la masă, cu un cocoș fript în farfurie. Nereușind să îl convigă de nevinovăția lui, pelerinul îi spune judecătorului: "Ai să știi că ai greșit când ai să vezi cum cocoșul pe care te pregătești acum să-l mănânci se vă ridica și va cânta la ora pedepsei mele". Și ce să vezi, când i se pune condamnatului ștreangul la gât, cântă cocoșul fript al judecătorului. Astfel, omul nostru este salvat și se face dreptate. "Vinovații fără vină cer să se facă lumină". Iaca, așa sper și eu că într-o zi mă va ierta și Monica Miranda că am lăsat valurile vieții să ne înstrăineze unul de altul. Nu se face, viața e prea scurtă.
Povești, epopei cavalerești, poeme eroice, amor și aventuri, muzică, caravele, ospețe cu cocoși cristoși și vin verde, oceanul și chemarea lui, o istorie cu de toate - să le fie de bine și de sănătate! Ce-avem noi de învățat de la portughezi? Habar n-am. Poate niște fotbal?
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.