*
Pentru mine, fotbalul se rezumă la a scoate o exclamație de drag atunci când văd câte-un tată bătând mingea prin parc cu fiul sau fiii lui. Ocazional, mai schimb și eu câteva pase cu fiu-meu, pentru că n-am cum să-i refuz copilului joaca, și-apoi mândruțul e chiar pasionat. Poate-am să scot din el un mic Ronaldo într-o bună zi, cu toate că mă înțeapă inima la gândul c-ar putea să aleagă să nu se facă vedetă rock. Din punctul ăsta de vedere, germanii sunt cam ca mine. Nu prea le au ei cu fotbalul. Cel puțin, de când m-am mutat în Germania, n-am pomenit niciodată să trec pe lângă vreo terasă unde să fie adunată jumătate de oraș, urmărind cu înfrigurare vreun meci, n-am pățit să aud oamenii exclamând entuziasmați sau făcând urale sau comentând cu voce tare stilul vreunui jucător. Or fi, nu zic, dar poate prin alte părți. Eu locuiesc în Renania de Nord și pe-aici e liniște, în general, sau poate mai umblă câte-un îndrăgostit fumat pe stradă la doișpe noaptea și greșește balconul sub care trebuie să se proțăpească pentru serenadă.Germanii au alte lucruri pe care le fac mult mai bine decât fotbalul. Cârnații, de exemplu. Cele peste o mie cinci sute de tipuri de cârnați, dintre care singurii pe care-i agreez cât de cât se numesc Krakauer, au șuncă în ei și nici măcar nu se trag de aici, ci din Polonia. Berea, iarăși. Mai ales de când a venit căldura, după-amiezile și week-end-urile, barurile, restaurantele, terasele sunt pline de oameni care se adună la bere. Ce mi se pare frumos e că nu sunt doar bărbați cu burtă și început de chelie, ca modelul clasic de consumator cu care eram obișnuită în România, ci sunt oameni de toate vârstele: adulți, fete tinere, îmbrăcate elegant, cu bijuterii colorate și evantaie, cupluri octogenare, cu țoale de firmă în stilul ăla siropos de telenovelă, cu puloverele petrecute peste umeri, familii cu copii mici care ies să ia masa, iar mami și tati beau și ei câte-un pahar cu spumiță. Diversitatea asta colorată și gălăgioasă are o particularitate care m-a șocat în primă instanță: îi face pe oameni să fie responsabili atât în public, cât și în privat. Nu se-mbată nimeni, nu se face circ, se consumă și se pleacă acasă pe picioarele proprii. Mai ales dacă sunt și copii prin preajmă.
Trecând de partea gastronomică, germanilor le plac mult și hainele, și nu spun asta pentru că văd mereu reduceri la magazinele de haine din centru, pe unde trec în fiecare zi, ci o spun pentru că există o permanentă defilare demnă de săptămâna modei de la Paris. Germanii au o vorbă: nu există vreme nasoală, există doar îmbrăcăminte nepotrivită. Nu vezi doi oameni îmbrăcați la fel, fiecare are stilul lui propriu, după gust și după buzunar. Sunt persoane care preferă îmbrăcămintea practică, încălțămintea lejeră și culorile fade, care nu ies în evidență, dar asta nu înseamnă că nu poți întâlni oricând pe stradă o băbuță cu părul mov, îmbrăcată într-o blăniță roz și fustă cu buline și cizme până la genunchi. Eu le zic ,,Frau Weta" și sunt super drăgălașe, mai ales când se opresc să-mi admire copiii. Tinerii, în special, se îmbracă mult mai elegant acum, de când a revenit moda anilor '70 și mă trezesc deseori uitându-mă cu jind după vreo pereche de pantaloni evazați sau după vreun cardigan din material subțire, lung până la glezne.
Ah, să nu uit: germanii sunt foarte buni cu copiii. Aici e perfect normal și firesc ca un străin să te oprească pe stradă și să-ți spună ce copil dulce și frumos ai, să te întrebe dacă e fată sau băiat sau să facă un comentariu drăguț din mers, de genul ,,Vai, ce rapid e! O să ajungă ca Usain Bolt!". Copiii sunt foarte bine îngrijiți și prețuiți, li se dă prioritate peste tot, bomboane moca de la farmacie, acadele după vizita la dentist, reduceri la toate soiurile de bilete posibile, ba chiar, la începutul anului școlar, există o tradiție conform căreia copilul primește de la școală un con uriaș cu dulciuri, creioane, carioci, cărticele de colorat și jucării, ca un simbol al intrării lui în societate. Nimeni nu se uită urât dacă-ți urlă copilul în magazin, mamele alăptează nestingherite oriunde, nimeni nu face comentarii răutăcioase dacă mergi pe stradă și îți e copilul murdar din cap până-n picioare de noroi. Se organizează săptămânal activități pentru copii, teatru, concerte, spectacole în aer liber, picnicuri, întreceri, și oricum ei se adună în parcuri cu părinții la sfârșit de săptămână, se joacă, se cațără și aleargă fără niciun fel de problemă.
Un alt lucru pe care oamenii de aici îl prețuiesc foarte tare e cultura. N-au trecut decât câteva zile de la Lange nacht der kunst, seara în care toate cluburile de cultură, pictură, literatură din oraș, muzeele, bibliotecile, până și poliția și pompierii, și-au deschis porțile pentru vizite din partea publicului larg, pentru discuții, expoziții și prezentări cu și despre artă. Ei cred cumva că arta ne unește pe toți, indiferent de naționalitate, etnie, religie ș.a.m.d. și tocmai de aceea, arta primește un loc de cinste în societate. Se organizează frecvent activități culturale: spectacole, lecturi publice, întâlniri cu autori, expoziții, sesiuni de pictură stradală, dansuri, piese de teatru, iar oamenii dau năvală de parcă s-ar vinde gogoși. Centrul orașului Gütersloh e redecorat la începutul fiecărui anotimp: primăvara se fac pregătirile pentru Paște, se așază coșuri enorme cu flori, statui-iepurași, se agață ghirlande colorate, vara se construiește un mic stabiliment cu apă și nisip, ca o plajă artificială pentru copii, toamna se umplu magazinele cu decorațiuni specifice, cu crenguțe, frunze roșii, galbene, ruginii artificiale, instalații, ciuperci de hârtie și tot soiul de alte nebunii, iarna se ornează brăduți și se agață instalații luminoase. Vin tineri pasionați de artă ca să picteze imagini drăguțe pe asfalt, în locurile desemnate de primărie, mai apare sporadic câte un artist stradal care cântă la chitară sau la flaut sau la acordeon, cu o pălărioară în față sau cutia de la instrumentul muzical deschisă și, în mod incredibil, nu primește huiduieli și înjurături, ci mărunțiș și felicitări. Oamenii se opresc să-i strângă mâna sau să-l roage să le cânte o anume piesă.
Ei, dincolo de toate astea, pentru că simt că i-am lăudat un pic prea mult, ar trebui să spun că, sigur, le place și fotbalul. Fiecare orășel are propria lui echipă și propriul stadion și uneori au loc meciuri amicale, cu sau fără public, unde niște băieți îmbrăcați la fel învârt o minge prin aer și-o trimit de la unul la altul timp de două ore, până obosește arbitrul și suflă în fluier (cam atât știu eu despre fotbal).
Dacă e un lucru pe care-l admir foarte tare la poporul ăsta care m-a adoptat e că oamenii știu să fie oameni. Sigur că fiecare pădure are și uscături, sigur că și aici mai sunt întâmplări nefericite, accidente, mai aruncă unul un chiștoc pe stradă, se mai sparg sticle, se mai adună adolescenții rebeli să fumeze un cui în curtea grădiniței, dar cea mai mare parte a oamenilor este extrem, dar extrem de educată. Ești tratat ca un om indiferent cum te cheamă, din ce țară vii, unde te-ai născut, al cui ești, dacă ai bani sau îți iese degetul cel mare de la picior prin pânza adidasului.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.