Mutații în arhitectura locuinței individuale din România 1947-1989

Cartea aceasta, Mutații în arhitectura locuinței individuale din România 1947-1989, a mai tânărului meu coleg Dragoș Mihai Dordea, apare mai târziu decât ar trebui, dacă judecăm după faptul că este forma contrasă a unui doctorat eminent, pe care dânsul l-a susținut mai demult; la întârziere, recunosc cu scuzele de rigoare, am contribuit nițel și eu însumi, tot amânând scrierea acestui cuvânt înainte pe care mi l-a cerut autorul, onorându-mă. De altfel, autorul mă și citează de câteva ori cu ziceri sau extrase din filmul Arhitectura și Puterea, făcut în 1992. Am făcut parte și din comisia de îndrumare a acelui doctorat (cuprins și rezumat aici), așa că am putut vedea dezvoltarea lui. Acum, încheiată la toți nasturii și subsumându-și obiecții și comentarii făcute pe parcurs de cei ce au citit textul în diferite stadii, cartea apare și se supune lecturii celor care încă mai citesc cărți de arhitectură, inclusiv inspecției critice a colegilor de breaslă.

Dincolo de a spune că este o lucrare remarcabilă și care merită toată atenția noastră, trebuie să mă și explic de ce cred asta.

Întâi, pentru curajul de a alege o temă de cercetare moleculară, în ansamblul temei locuirii în perioada regimurilor totalitare comuniste din România: prin interstițiile locuirii colective de massă, privilegiată de regim și beneficiind de atenția acestuia, când nu direct de cea a succesivilor șefi ai partidului și statului. Cum și autorul explică, tema interesează în primul rând prin aproape-invizibilitatea ei statistică. Puțini își puteau face locuințe private în acei ani și, dintre ei, încă și mai puțini își făceau case (uneori, în text locuirea individuală, adică unifamilială, se confundă cu locuința individuală, când e vorba, de fapt, de locuințe cuplate, cel mai adesea, la oraș).

Multe dintre acestea au fost făcute în mediul rural, într-un soi de sistem vernacular (echipă de meșteri plus clacă în sat) pe care și eu l-am prins încă activ în anii șaizeci și șaptezeci, în Dobrogea natală; în afară de istoria orală, nu știu cum ar putea fi ele investigate astăzi, deși ar merita: frontoanele în trepte, cu trimitere la arhitectura de blockhaus interbelic, poate chiar Art Deco (pentru că podurile aveau uneori și hublouri), dar neapărat cu un soi de basoreliefuri pictate, din beton, cu peisaje campestre și floră / faună pe măsură, deasupra intrării, sunt încă și astăzi vizibile. Nu erau case mari, comparativ cu grozăviile ce se fac azi în mediul rural, sau periurban; în anii optzeci, au început să apară cataloage de proiecte tip în anumite zone, sau măcar două-trei tipuri, dintre care puteai alege. Mai ales zonele necooperativizate, submontane, au beneficiat de asemenea atenție, pe care am observat-o la Fieni-Moroieni, sau în Mărginimea Sibiului. Or, cred că acestea au reprezentat majoritatea covârșitoare a caselor dlui Dordea.

Altfel, desigur că au fost astfel de construcții, fie vile de vacanță, fie locuințe de serviciu pentru trepădușii de middle management, cum am spune azi activiștilor, care le schimbau când se mutau dintr-un județ în altul, slugi ale partidului comunist din România (respectiv român, în faza național-comunismului ceaușist). Îmi amintesc că, fiind la Izvorul Mureșului într-o tabără de creație literară, l-am întâlnit acolo pe Dorin Ștefan, pe atunci tânăr asistent, care îndruma finisarea unei vile dedicate delfinului, Nicu Ceaușescu; vila avea șemineu, loc de discuții scufundat în living și alte nemaivăzute de mine, tânăr student la arhitectură, decât în poze; era, însă, o vilă care azi ar părea relativ modestă, comparativ cu ce și-a construit burtă-verzimea nou-îmbogățită după 1989. Evident, exemplele de felul acestora, la munte sau pe litoral, la Mangalia, Eforie Nord și Neptun, sunt inteligent discutate: locuința personală, pe atunci, era eminamente apanajul conducerii superioare de partid și de stat, cum suna sintagma oficială...

Lucrarea îl reprezintă foarte bine pe autorul său: este documentată, atent interpretată, scrisă cu acribie și bogat ilustrată. Face conexiunile necesare cu epoca anterioară, nu și cu ce se va fi petrecut măcar în anii nouăzeci, dacă tot a făcut-o cu anii treizeci.

În fine, se discută despre Casa Republicii drept exemplu maximal de casă cu curte în față și curte în spate, înconjurată de gard, exemplu pe care l-am dat și eu, după cum recunoaște și autorul. Este o încununare a temei studiate, deși într-o formă acromegalică.

Pentru istoricii perioadei, pentru toți arhitecții, mai ca noi sau mai ca studenții domnului Dordea, cartea este un document valoros nu numai prin exemplele reunite sub o aceeași copertă, ci și prin interpretările pe care ni le oferă. Mai deunăzi am ținut o conferință despre arhitectura Bucureștilor sub patru regi, sub auspiciile Fundației Calea Victoriei. După aceea, pe social media, un republican mi-a reproșat că nu am spus că au fost 40 de biserici demolate sub Carol I, deși concede că am menționat demolarea unor mănăstiri; eu revin, crezând că pot convinge, cu faptul că s-au construit, reconstruit / restaurat multe biserici și mănăstiri sub Carol I, totuși. Omul ricanează iarăși, spunând că s-au construit sau restaurat 400 de biserici în timpul regimului comunist, că scrie și pe site-ul patriarhiei. Am fost de acord că nu putem fi de acord și am încheia discuția, care, evident, era o luptă de gherillă urbană, din care nu aveam cum ieși nevătămat.

Ce vreau să spun prin exemplul anterior? Istoria este, devine din ce în ce mai mult, un teren de luptă și de rescrieri: cifrele sunt interpretate în fel și chip, și poți avea surpriza să constați că albul nu e, cum credeai până atunci, alb și nici viceversa. Or, spre cinstea sa, colegul Dragoș Dordea nu basculează lucrurile pe care le știam până acum, ci doar adaugă un studiu valoros și pertinent despre interstițiile fenomenului edificatoriu din comunism, care tocmai datorită amplorii reduse sau discrete, a putut scăpa, cel puțin arhitectural, de tăvălugul prefabricării, tipizării, industrializării și al proastei execuții. Era un soi de normalitate aparentă: în 1990, Radu Drăgan a făcut un număr din ziarul, pe atunci, Arhitext Design, dedicat fenomenului Arhitecturii paralele. Paralelă, adică, cu aceea oficială, controlată de sus; mai erau și alte centre de putere în România comunistă. Lui Nicu Ceaușescu i se datorează apariția programului de case de cultură zise pentru tineret și lui Emil Barbu Popescu & echipelor sale - arhitectura lor aparte. Acesta este un exemplu, iar celălalt este cel studiat de Dragoș Dordea în cartea de față.

Îi mulțumesc pentru cele învățate de la el și îl rog să nu se oprească aici cu cercetarea; știu că este implicat și în proiectarea de stadioane noi și știu că proiectarea și profesoratul absorb cam toată vigoarea unui arhitect. Dar, poate, totuși, va continua și să fie curios, în scris.