Este ceva mult mai simplu. Numele meu de familie este Ioan, eu aparțin celei de- a patra generație de Ioani din Cârjelari și Dorobanțu, județul Tulcea. Și aici este o poveste, de unde a devenit nume de familie, o voi spune altă dată. Când, însă, tata s-a născut, în 1938, pe 4 aprilie, notarul satului, bunicul său, Mihalache Dumbravă și cu fericitul tată, Virgil Ioan (era la al doilea băiat care i se năștea), au petrecut un pic mai mult; în 1938, timpul încă părea să aibă răbdare cu oamenii, vorba lui Marin Preda; așa că declararea oficială s-a făcut abia pe 12 aprilie, iar numele de familie străbunicul l-a transcris Ion.
Nu vă mai spun ce exerciții de caligrafie a făcut tata toată viața lui, spre a emula elegantul scris al străbunicului, mai cu seamă după AVC-ul din 2005: recuperarea lui părea să fie legată și de recâștigarea elegantului scris caligrafic cu care redacta rapoartele de inspecție și cele mai banale scrisori, în versuri, pe care ni le scria. Și pe mine m-a învățat să scriu mai mult decât corect, adică să caligrafiez, îndeosebi când îmi scriu numele.
Caligrafia și desenul, tot de la tata deprins, m-au format în moduri pe care abia acum, eu însumi vârstnic fiind, le pot aprecia corect. Coordonarea dintre creier și mână sunt perfect educate de ambele domenii și e păcat că se pierde arta caligrafiei. Tata păstra oarece acte scrise de străbunicul Dumbravă, drept model și nu rareori îl surprindeam încercând să emuleze acel nivel de eleganță, dacă nu să îl întreacă. Avea penițe Reddis de diferite lățimi, tocuri, călimări de sticlă verde și cerneală albastră Pelikan, atât la biroul său de director al școlii din comuna Dorobanțu, cât și, apoi, în cel de la Școala 7, din Tulcea, unde întâi el, apoi mama, au fost pe rând directori. I-am adus, îmi amintesc, o trusă de caligrafie din Anglia, pesemne, dar probabil că ea a sosit prea târziu în viață ca să se mai atașeze de ea și care, oricum, părea prea sofisticată, cu gama ei de penițe, de diferite lățimi; dar tata, îmi amintesc, încă știa să taie penele de gâscă astfel încât să poată fi folosite la scris. După cum, îmi amintesc acum, scrisorile oficiale încă se mai secretizau cu ceară roșie, în care aplica sigiliul școlii...
După AVC, tata își forța mâna dreaptă să își amintească gesturile pe care le știa dinainte, iarăși și iarăși, scriindu-și și scriindu-ne numele în volute tremurate și plângând de neputință. Știu, din familie, că și fratele lui mai mare avea această pasiune, a scrierii de mână elegante.
Dar problema numelui de familie, împuținat, îl rodea. Așa se face că a dat statul român în judecată pentru schimbarea numelui, prin 1973 sau 1974. Nu mulți dădeau statul comunist în judecată atunci. În fine, la judecătoria din Babadag, tata s-a prezentat în fața judecătorului. Acesta, cam plictisit de viață, l-a întrebat de ce îl deranjează numele actual, ce mi-e Ioan, ce mi-e Ion, nu e același lucru?
Tata era un om hâtru, ghiduș, dar profund serios în esență:
- Onorată instanță, a început el, tata este Ioan, eu sunt, dintr-o eroare, Ion. În ritmul ăsta, pe ăsta micul îl vor striga Io, pe fiul său I, apoi, pe nepotul lui doar îl vor fluiera, căci se vor fi terminat literele.
- Foarte bună argumentație, a spus judecătorul, care a admis plângerea și a dispus schimbarea numelui (înapoi) în Ioan...
Așa că, mulți ani mai târziu, în 1987, am scris o poezie cu care începe prima mea plachetă de versuri, Gestica, în colecția Cartea cea mai mică:
Port cu mândrie numele tatălui meu; curat, eufonic.
Pe mândria asta n-am acte, dar să vină numai să-mi ceară!
Pe mândria asta n-am acte, dar să vină numai să-mi ceară!