Motivul prim a fost că, la precedenta vizită de acum vreo zece ani nu am putut vizita Ospedale degli Innocenti, întrucât se lucra de zor pentru un viitor muzeu. Pe acesta l-am văzut acum. Este unul dintre cele mai sfâșietoare locuri ale memoriei în care am fost vreodată. Vezi fereastra unde, incognito, de-a lungul secolelor, se lepădau copiii spre a fi luați în grijă de instituție. Care are arhitectura unei mănăstiri, cu claustru lângă claustru, cu capelă și spații de liniște care, poate, odinioară, vor fi răsunat de scâncete, de râsete. De altfel, o instalație ne propune să ascultăm asemenea înregistrări reale de sunet colectiv, copilăresc.
Muzeul are un subsol unde e istoria instituției, expusă neutru și estompat, tocmai spre a ieși în evidență drama colectivă a pruncilor lepădați. Memoria instituțională, acum informatizată și pusă la dispoziția vizitatorilor, începe cu secolul al XIV-lea. Până când? Păi, cele mai recente interviuri sunt cu fete născute în 1997 (!), presupun că activitatea continuă. Pe lângă memoria instituțională care, dincolo de limba de lemn a actelor, sugerează sentimente profunde (o familie din secolul al XV-lea promite să crească fata adoptată ca pe copilul lor bun și să îi facă zestre la vremea măritișului), o altă secțiune este cu adevărat sfâșietoare: colecția de obiecte minuscule, talismane lăsate la gâtul sau la mâna copilului de către mamele biologice atunci când dădeau copilul prin fereastră, despărțindu-se de el de tot, dar nu de tot: fie ca să îi poarte noroc, fie ca să îl mai poată recunoaște vreodată, mare fiind? Oricum, contrastul dintre sărăcia acestor obiecte, care aveau strict valoare sentimentală pentru mame și faptul că instituția le-a păstrat atâtea secole, este uluitor.
După lecția de istorie de la subsol, parterul este al arhitecturii renascentiste celebre. Spre piață, avem arcadele lui Brunelleschi (autorul cupolei catedralei) ce merg de jur împrejur, de la biserică spre laturi; arcade ce, ni s-a spus la istoria arhitecturii, le vor fi inspirat, poate, pe cele de la Hurezi. Spre interior, avem curțile interioare despre care am pomenit. La mansardă este, apoi, colecția de pictură a așezământului, care nu e cu nimic mai prejos (decât numeric) față de colecțiile de la Uffizi sau Accademia. Covârșitor, temele privesc maternitatea Fecioarei Maria, de la Bunavestire la răstignire, cu variațiile de rigoare. Nu am văzut niciodată atâtea iterații ale Bunei-vestiri la un loc, câte am văzut la Florența, în toate marile muzee locale, de parcă întreg orașul este pus sub ocrotirea Fecioarei. Desigur, cea a lui Fra Angelico mi se pare instanța absolută și tot la Florența o găsim, dar nu la Ospedale.
Tot în mansardă, locuri de penitență pentru neascultători, care pot participa la slujbă doar privind, de sus, prin răsuflători. Mergeți, vă rog, la acest muzeu încă puțin cunoscut printre atâtea locuri de văzut mult mai celebre. Biserica Santissima Anunziata (hramul explică, aici, preeminența temei în icoane) de care este legat, urbanistic și arhitectural, muzeul este ea însăși un exemplu tipologic pentru înnoiri propuse în perioada cantacuzino-brâncovenească în Valahia: în primul rând pridvorul, aici o curte interioară premergătoare bisericii propriu zise, care, simbolic, face trimitere la curtea templului din Ierusalim.
