Nume

Mă voi întoarce la experiența florentină, după ce mai glosez un pic pe tema numelor de botez versus cum ni se spune, de fapt. La mine, asta a fost problematic dintotdeauna. Când cu botezul, bunicul a trebuit să se ducă la biserică și să aducă acasă cristelnița, fiind acele vremuri, iar tata, care purta același nume ca preotul, doar că numele de familie era Gheorghe la părintele și, vorba lui Caragiale, viceversa, era directorul școlii, așa că am fost încreștinat mai pe ascuns. Cât despre nume, bunica paternă ar fi vrut să mă cheme Emanuel: era și bisericoasă, cu ea mă duceam duminica la biserică, dar îi și plăcea de dirijorul Emanuel Elenescu. Cum-necum, s-a optat pentru numele nașei, Augustina - numele nașului, fratele mai mare al tatei, era Ion Ioan, cred că s-au gândit că un Ion Ioan în familie era suficient... Primul prenume, însă, a fost ales cel al bunicii, de unde Marian (nume foarte la modă în epocă, ca Andrei acum). Doar mama mi-a spus Marinică, până la moarte, dar încă mi se mai spune așa în satul natal (Dorobanțu, jud. Tulcea, unde sunt cetățean de onoare, ca și la Tulcea) și în familia lărgită.

Alăturare trială de nume, care se tâlcuiește îmbucurător, a scris poetul Teohar Mihadaș, când m-a debutat în Tribuna, în 1991. În 1992, poetul Ion Gheorghe mi-a sugerat să semnez mai abrupt, Augustin Ioan, ceea ce și fac. Ceea ce nu înseamnă că tatăl meu, foarte atașat de mama lui, nu mi-a spus toată viața Manu, de la Emanuel... Lumea mă întreabă de unde sunt, că, după nume, par ardelean. Și, în parte, sunt, din partea tatei, de la Râșnov: străbunicul a fost printre cei de acolo care s-au mutat în Dobrogea. Dar nu numele este indiciul, fiind, cum ziceam, al nanei mele, care e din sudul Moldovei.

În clasa a cincea, diriginta noastră, doamna Rusali (semna altfel ca scriitoare - membră a Uniunii Scriitorilor, de altfel - am uitat cum), credea că numele de familie al tatei, care era coleg la inspectoratul școlar cu soțul dumneaei, era Gheorghe. Mie, visătoare, îmi spunea... Marius. Și vine serbarea de sfârșit de an. La premiul I, este strigat Marius Gheorghe. Am înghețat: cine-o fi ăsta, care mi-a suflat premiul de sub nas? Hai, îmi face semn doamna dirigintă. Cine, eu? Da, tu! Dar pe mine nu mă cheamă Marius Gheorghe! În fine, păstrez și acum diploma asta aiurită.

Să nu credeți că să te cheme Augustin Ioan este mai simplu. La examenul de estetică, profesorul și mentorul meu, Cezar Radu, aflând cum mă cheamă, mi-a urat bun venit în clubul celor al căror nume de familie este indecidabil! Într-adevăr, și în sfânta zi de azi e confuzie în actele UAUIM asupra numelui meu. O vreme, am crezut că e influența mai cunoscutului Ionel Augustin, fotbalistul de la Dinamo de pe vremuri. Nimeni nu știa care e numele de familie al profesorului nostru, toți îi spuneau Radu Cezar, deși nu era un anonim. Spunea: dacă public o carte, se vor lămuri, că vor vedea cum e scris numele pe copertă. Aș! Eu am scris vreo 25 și tot degeaba: ca să vadă cum e ortografiat numele, trebuie să le citească; or, asta e mai greu.

Acum, altă poznă, este un domn viceprimar la Alexandria, sau la Slatina, fost secretar de stat la sport, care semnează Augustin Ioan (numele de familie chiar este Augustin): ne cunoaștem, ne firitisim, date fiind condiții, ba chiar și un Ioan Augustin Luca. Pe când era secretar de stat la sport, am primit un telefon straniu, de la o secretară de acolo, care m-a invitat să îmi ridic biletul de avion. Cu plăcere, zic, dar unde mă duc? Cred că i-am părut zăbăuc doamnei, dar mi-a spus. I-am explicat că mă confundă, la revedere. Însă vorba-i: de unde avea dânsa telefonul meu (și nu pe al secretarului de stat)? Unde s-a făcut confuzia, la STS sau mai rău?! Nu cred că voi afla vreodată...