Arhitectură în media, azi

Am tot vorbit în deșert despre reprezentarea arhitecturii în media românească. O vreme, am fost suficient de inocent încât, observând că este, mai întâi, interesul arhitecților ca munca lor să fie prezentă în dezbaterea publică, să fi încercat chiar un curs de critică de arhitectură, după întoarcerea din SUA, curs patronat de profesorul nostru de estetică și mentorul meu, Cezar Radu, în cadrul unui master al profesorului Cosma Jurov. Din acea plămadă de arhitecți foarte buni, s-a ales Cosmin Caciuc, care reprezintă o formă superioară de arhitect intelectual, care a dat câteva cărți mari, prea puțin comentate, ca să nu spun citite; lectura lor presupune un nivel de cunoștințe amplu, lucru care nu mai este o trăsătură a arhitectului contemporan. Dar, despre asta, altădată. Pe scurt, proiectul de a impune câțiva critici de arhitectură pe piața ideilor din țară a eșuat, pentru că, așa cum ne-a explicat Horia-Roman Patapievici nu mult mai târziu, o asemenea piață a ideilor nu exista și nici nu a apărut, între timp. Eu țineam, singur, rubrici în Tineretul Liber, apoi, după revenirea în țară, în Românul Liber și în alte publicații, mai apoi, dar fără ecou. Până în 2004, am scris săptămânal și în Dilema, dar apoi a devenit Dilema Veche, eu am plecat iar șase luni din țară și ne-am despărțit agreabil, rămânând să colaborez sporadic până azi, atunci când temele sugerează o posibilă perspectivă dinspre mediul construit. Iar de rubrica săptămânală se ocupă, sagace, mai tânărul meu coleg Lorin Nicolae, dar nici el nu face critică de arhitectură.

După 2000 și înființarea OAR, a apărut un nou argument în defavoarea criticii: cum ai putea tu, coleg de breaslă cu mine și, întrucâtva, competitor pe piață, să îmi critici lucrarea mie? Ar fi lipsit de colegialitate și de fair play, nu? Gândirea tribală, care crede că o critică de arhitectură înseamnă să critici, să desființezi un adversar dintr-un alt grup(uscul), a învins. Eu cred și acum că nu, dar critică de arhitectură în România nu s-a înfiripat, deși au mai fost, mai sunt semne în revistele supraviețuitoare: Zeppelin și Igloo.

Dar cum stau lucrurile dincolo? Am călătorit recent la Florența, cu escală la Viena. Pe aeroport se păstrează bunul obicei, pe care odinioară îl aveau majoritatea, de a distribui gratuit presă. În primul rând, să remarc faptul că mai există presă scrisă, atât în Austria cât și în Italia. Abundentă chiar! La fel în Germania, la fel în UK (dintre locurile unde am putut verifica asta cu ochii mei). Printre multele ziare și săptămânale, unul singur de limbă engleză, The New York Times International. Acesta a preluat rolul excelentului International Herald Tribune, care, pentru mine, era cel care îmi informa călătoriile aeriene, îndeosebi spre și dinspre SUA. IHT era un joint-venture, care s-a destrămat, iar unul dintre parteneri a rămas să suplinească singur lipsa, prin ediția internațională a ziarului eponim american, new-yorkez, influent și liberal. Ca să definesc mai bine profilul ziarului, care, recent, a cerut explicit președintelui Biden să fie patriot și să renunțe la candidatură, de pildă.

Hai să îl răsfoim împreună. Ediția din 12 iunie 2024 am păstrat-o. Pe prima pagină, începe Be practical about the cities of the future, de Philip Oldfield, care continuă la pagina 14. Un text bogat, despre noile orașe construite în locuri neașteptate de pe glob: aiurite, cu agende stranii (la prima vedere, ecologiste), proiectate de mulți dintre starchitects contemporani și, mai cu seamă, din motive stranii. M-am bucurat să fi fost confirmat în scepticismul meu cu privire la proiectul NEOM al Arabiei Saudite, orașul liniar despre care am mai scris la această rubrică, pentru că îl văzusem mai îndeaproape în expoziția opulentă de la Bienala de Arhitectură de la Venezia 2023.

La pagina a noua, secțiunea economică. Primul articol, pe jumătate de pagină: Stuck in starter homes, unable to move, despre costul din ce în ce mai prohibitiv al locuințelor în SUA (dar este o problemă globală). Iar dacă dai pagina, tema locuirii continuă cu Boxes that could contain a housing solution, de Francesca Mari. Într-un ziar global, într-o zi oarecare a anului, trei texte ample pe teme care par arzătoare pentru cei ce publică în el: orașele utopice (mai degrabă distopice, cred eu) care se construiesc într-un efort al Sudului global, cum ar veni, de a se reinventa și tema încă și mai gravă, a modului în care locuiesc și a modului în care pot avea acces la o locuință decentă cei aflați la începutul vieții de familie.

E mult? E puțin? Să mai continui comparația cu mass media din România, sau s-a înțeles mesajul meu?...