Turismul spoliator

Continuu și săptămâna asta comentariile după vizita la Florența, de data aceasta pe seama temei supraexpunerii la turism. Florența, ca și Roma, Napoli, Venezia sau Milano, suferă de această binecuvântare deghizată, cum spun americanii. A spune că Florența, sau Venezia, sau Branul sunt sufocate de turiști este prea puțin.

Într-adevăr, sunt hoarde (cărora ne-am adăugat și noi, recunosc). Hoarde la casele de bilete (nu faceți greșeala de a nu vă lua bilete online oriunde aveți de intrat!), hoarde în muzeele propriu zise (experiența de la Uffizi a fost traumatizantă, o bună parte dintre minunile de acolo le-am văzut, cred, doar în partea lor superioară, de peste capetele mai fericiților care au ajuns în imediata lor proximitate), hoarde la cumpărături. Majoritatea preferă să își cumpere mâncarea și, mai ales, băutura, de la băcănii și supermarkets. Alternativa, adică chioșcurile de sandwiches și înghețată, respectiv restaurantele, este la fel de congestionată și, în plus, ești zorit (deși nu explicit) să fagocitezi și să golești locul, pentru următorul val de clienți; locul fiind, oricum, înghesuit la maximum, să încapă deodată cât mai mulți. Ca să nu mai vorbim de meniurile paupere, gândite strict pentru turiști, care și-or fi închipuind că mănâncă de-ale locului, ele primind în schimb, feluri de mâncare minimal gătite, vorba unui restaurant de la noi, cu specific internațional.

Orașele supraexpuse reacționează deja. Unele, precum Barcelona, nu mai reînnoiesc licențele pentru proprietarii de apartamente care le închiriază turiștilor; acest sistem, de altfel foarte agreabil pentru turiști, întrucât oferă o alternativă ceva mai ieftină la hoteluri și, în plus, un soi de homey feeling dat de faptul că ai în apartament toate cele necesare traiului. Dar ce e bun pentru turiști e deșirant pentru comunitatea locală, întrucât presupune creșterea chiriilor dincolo de posibilitatea de a mai fi sustenabile pentru eventualii clienți locali. Ceea ce duce la gentrificarea unor zone întregi, care se și deșertifică, în absența oricărei forme de viață socială, comunitară. Am văzut asta mai cu seamă la Venezia, unde orașul insular e, treptat, părăsit de localnici, care se mută la Mestre și închiriază apartamentele lagunare. Am văzut asta și la Florența, deși aici nu e atât de severă cezura între insulă / continent, acesta din urmă devenit o imensă periferie a unui centru aliena(n)t. În fine, există deja o literatură consistentă pe tema rolului nefast, dacă nu funest de-a dreptul, al turismului acestuia.

Soluții? Unele presupun taxarea suplimentară, deși creșterea prețurilor nu garantează deloc reîntoarcerea celor plecați; Venezia a încercat taxarea, în primul rând al celor veniți doar pe fugă, care nu dorm pe insulă, mănâncă din pungă și fug seara altundeva. Nu am date ca să vă spun dacă această taxare a rezolvat ceva, în afară de ceva bani în plus pentru municipalitate și, probabil, o descurajare a tinerilor care ar dori să vadă minunile orașului, fie și în fugă. Desființarea sistemului de închiriere a apartamentelor, pe care îl văd crescând în amploare și la București, e o măsură de forță, dar care creează monopol pentru hoteluri, care nu ar mai fi interesate să ofere servicii potrivite prețurilor din ce în ce mai mari pe care le solicită. Multe altele nu prea mai sunt, așa că noi, care ne dorim să crească numărul turiștilor, mai ales al celor străini, care ne vizitează, trebuie să cumpănim atent ce ne dorim, având în vedere ce se petrece în locurile cu adevărat turistice din occident. Creștem în vizibilitate, dar miza, aceea de a vedea locuri și tradiții nespoliate, este exact cea care dispare prima. Cu cât sunt mai mulți turiști și mai cosmopoliți, cu atât tradiția poporană, vernaculară, va dispărea și mai mult decât a făcut-o deja. Ceea ce li se oferă turiștilor, azi, sunt simulacre, caricaturi adeseori, de tradiție, de muzică, de hrană.

Până una-alta, să ne bucurăm că putem vedea și noi minunile lumii...