Germania a fost țara de adopție pentru viitoarea mea soacră. Femeie cu școală, a emigrat ca să strângă bani de mașină pentru fiul ei, prietenul meu de atunci, viitorul soț și actualul ex. Germania, mai exact Sttutgart-ul, m-a surprins. Parcuri și păduri cu alei amenajate. October fest, parcurile de distracții în care am reușit să fac un spondilolistezis. Containerele în care se strângeau sticlele în funcție de culoare, mobilele lăsate pe stradă. Dulciuri, crutoane pentru supă pasată. Turnul de televiziune cu un restaurant în care nu am fost acceptați să mâncăm o prăjitură. Muzeul Mercedes, l-am prins și pe cel de dinaintea celui de acum. Aici m-am plimbat cu cea mai lungă scară rulantă.
Viitorul meu ex nu avea nicio treabă cu fotbalul. Nimic. Eram odată la o masă cu prietenii și cineva vorbea, "orice prost știe unde joacă Hagi". Îi arunc o privire, zâmbesc și îl aud cum spune cu nonșalanță, "eu nu știu". Cum spuneam, nimic. Din când în când mi se face dor de Germania, de ordine, de rigoare, dar aud cǎ nici Germania nu mai e ce-a fost. Viața are simțul umorului, iubitul meu de acum este fost fotbalist, puteți să mă întrebați orice despre fotbal. Ce urmează este povestea lui.
*
Prima dată când am auzit de fotbal aveam cinci ani și mă uitam cu tata sâmbăta sau duminica la meciurile din campionatul intern. Erau anii '70-'80 și erau printre puținele emisiuni interesante pe lângă Drumuri europene cu Aristide Buhoiu și Magazin duminical, emisiunea lui Tudor Vornicu.
În același timp cu meciul de la televizor ascultam și comentariile etapei la radio, la emisiunea Fotbal minut cu minut. Atunci am auzit numele Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare. Le știam atât de bine vocile încât păreau parte din familie. Parcă îl aud și acum pe Ghițulescu, moderatorul din studioul de la București: "și acum să facem un tur al stadioanelor, Minoiu, minutul și scorul, te rog". Pe atunci circula o glumă despre Domozină, comentator la Craiova, care avea un stil foarte alert de a comenta meciurile. Se spune că la pauza unui meci au venit jucătorii la el: "nea Sebi, comentează mai încet că nu putem să alergăm așa de repede pe cât comentezi dumneata".
Locuiam într-un cartier muncitoresc de la gura portului din Constanța. Pe timpul acela existau locuri de joacă. Era un maidan numai bun de jucat fotbal, îi spuneam Maracana. Ne adunam în jur de 20 de copii. În clasa a cincea am început să joc fotbal la Farul. Prima dată am jucat extremă stânga și apoi fundaș central. Am jucat fotbal până în clasa a unsprezecea când mi-am rupt piciorul. Poate dacă mi-ar fi adus cineva o chitară în spital i-aș fi făcut concurență lui Julio Iglesias.
Chiar dacă nu am mai jucat în cadru organizat, de club, de atunci, plăcerea acestui sport nu m-a părăsit niciodată.
Copil fiind, înaintea turneelor finale, îmi cumpăram albume Panini cu fotbaliști, erau câte 5 fotbaliști pe set. Dacă aveam dubluri făceam schimb cu prietenii de la bloc. Cu o lună înaintea oricărui turneu final începeam pregătirile: cumpăram un poster cu programul meciurilor și cu echipele.
Îmi amintesc că am văzut pe bloc unele meciuri de la turneele la care România nu se calificase. Urcam televizorul pe bloc ca să fim mai aproape de antena cu care prindeam bulgarii.
Primul campionat mondial pe care l-am trăit a fost Argentina 1978. Meciurile erau noaptea. Îmi puneam ceasul să sune la 2-3 noaptea cu 10 minute înainte de începerea meciului ca să se încălzească lămpile televizorului. Atunci era în vogă echipa Olandei, portocala mecanică i se spunea, dar a fost învinsă de echipa Argentinei în finală. Olanda era la a doua finală consecutivă de Mondial pierdută, prima dată în 1974 în fața gazdelor de atunci, R.F.G.
Și iată că după 50 de ani un nou turneu final, de această dată european, se întoarce în Germania, unită de astă dată. Să-l vedem!