*
Relația mea cu Serbia a fost construită în mai multe reprize. Nu a fost o confruntare. A fost și va rămâne o dragoste care a început chiar din minutul unu, adică în 2001, atunci când am călcat pentru prima dată în Serbia, intrând pe la Porțile de Fier, în drum spre un Belgrad și spre o țară care, deși rănită, se refăcea cu optimism și îndârjire după război.Dragostea mea pentru Serbia are multe fire narative, dar nu cred că voi avea loc și timp să le dezvolt acum. Le-am ales doar pe cele care îmi sunt top of mind, așa cum ar zice un om de marketing. Dacă spun Serbia, prima dată îmi vin în minte oamenii cu care m-am intersectat și modul lor pătimaș de a-și trăi și arăta emoțiile. Sunt oameni care leagă relații bazate pe respect și pe încredere. Așa sunt sârbii, oameni direcți și deschiși. Nu le place să fie duși cu vorba. Le place adevărul spus în față, chiar dacă uneori nu este tocmai pe gustul lor. Dacă poți să fii așa, atunci îți vor spune brate moj (fratele meu), iar astea nu sunt cuvinte goale. Este un fel de pecetluire a relației. Un fel de frate pentru care ar face aproape orice. Dacă tot veni vorba de oameni, ar trebui să menționez, fără a supăra pe nimeni, că sârbii sunt oameni frumoși. Frumoși fizic. Și femeile și bărbații.
Aveam 27 de ani când am ajuns pentru prima dată la Belgrad, trimis de firma pentru care lucram. Multă lume ne-a întâmpinat la biroul din Belgrad dar, din întreaga mulțime, eu am remarcat-o doar pe Dušica, o femeie căreia nu i-am putut găsi niciun defect. Roșcată, ochi albaștri, corp perfect proporționat, zâmbet de fotomodel și o voce care îmi înmuia genunchii. A vrut să fie originală și să încerce să se "adapteze cultural" pentru a mă primi cum se cuvine. Așa c-a întrebat-o pe colega cu care venisem din București cum se spune în limba română "Bine ați venit și mă bucur să vă cunosc". Știind că Dušica îmi cam picase cu tronc, colega mea i-a zis că va repeta cu ea cuvintele și tonalitatea unei fraze românești de bun venit, pe care apoi sârboaica a venit și mi-a spus-o. Întinzându-mi mâna și privindu-mă languros cu ochii ei azurii, Dušica a rostit: "Vrei să vezi cum mănânc cu poftă căpșuni cu frișcă?".
Așa m-a întâmpinat Serbia, iar felul în care am reacționat (adică m-am înroșit și m-am fâstâcit ca un adolescent, dar fără să mă supăr) a fost perceput ca un semn de sinceritate și asumare din partea mea. Asta a contat la capitolul încredere, iar mai departe am sărbătorit prima noastră întâlnire cu Belgradul la vestitul restaurant Kalemegdanska terasa. Este un restaurant din Belgrad ce are renumele Carului cu Bere sau al Hanului lui Manuc în București. Se află în cetatea încărcată de istorie a Belgradului, pe un deal strategic pentru oraș, aflat la confluența celor două mari ape, Sava și Dunărea. Cetatea face parte dintr-un complex care a păstrat un nume turcesc (Kalemegdan), dat de turci câmpului aflat la baza cetății încă din secolul XVI.
În 2001, la Kalemegdanska terasa am aflat cu surprindere că simbolul neoficial al Belgradului este vrabia (vrabac), cu care a fost asemănat pentru că Belgradul este caracterizat de sârguință, vigoare și veselie. Tot acolo am descoperit și meniul tradițional sârbesc. Mâncarea tradițională este o combinație interesantă de rețete turcești în interpretare balcanică. De exemplu, pljeskavica este un fel de kebab sârbesc, ajvar (tot turcesc) este făcut după aceeași rețetă ca zacusca, care la noi se numește așa pentru că a ajuns pe filieră ucrainiană. Rakija este o țuică ceva mai tare și mai aromată, iar Dunja Rakija (rachiu de gutui, genial) este specialitatea sârbească care a creat zânzanie între amicii mei la întoarcerea în țară, pentru c-am fost neinspirat și am adus doar o singură sticlă.
Câteva păhărele de Dunja Rakija băute la acea masă mi-au dezlegat limba și am început să fiu curios și să pun multe întrebări colegilor noștri sârbi. Una dintre aceste întrebări a fost legată de un eveniment ce se petrecea în afara restaurantului, lângă locul în care urma să se desfășoare un concert. Era acolo o armată de oameni care aștepta să intre la concert, dar ce m-a intrigat era că majoritatea erau femei. Am zis din politețe "majoritatea" pentru că eu am văzut atunci numai femei. Înalte, frumoase, blonde, brunete. Adică, pentru un tip de 27 de ani care credea că le-a văzut pe toate... a fost un șoc. Mi-am dorit să nu fie o iluzie de natură bahică, așa că am întrebat ușor necontrolat:
- De ce sunt numai femei în grupul ăsta? Este ceva religios? Este vreun eveniment special, numai pentru femei?, am continuat s-o întreb pe Dušica, mirându-mă ca unul care nu mai ieșise din casă de un secol.
- Păi la concertele cu artiști locali vin, în mare măsură, doar femei. Bărbații nu sunt preocupați de așa ceva, mi-a răspuns ea, cu un ton care ascundea un oarecare regret.
- Știi ceva, eu nu pricep cum poți să lași femei așa frumoase să vină singure la concert? Ce altceva ce ar putea fi mai important pentru bărbații lor?
- Sportul. Asta este mai important. Sportul este a doua religie. Așa a fost încă din vremea lui Tito. Jucătorii noștri de baschet joacă în NBA, cei de handbal joacă peste tot prin Europa. Suntem tari și la polo, la tenis și la volei. Să nu mai zic la fotbal. Am ajuns până în sferturi la Euro 2000. Acum, cele mai de succes localuri sunt Sports barurile. Acolo au televizoare agățate pe toți pereții, fiecare dintre ele fiind reglate pe acele canale TV care transmit diferite sporturi. Acolo sunt băieții noștri atunci când nu au vreun eveniment sportiv, de orice fel, la care să meargă în sală sau pe stadion.
- Văd că și femeile se pricep chiar foarte bine la sport. Cum așa?, am întrebat-o și mai nedumerit.
- A doua religie. Sportul este pentru noi a doua religie. Pentru noi toți, nu doar pentru bărbații noștri. Suntem pasionați și trăim la maxim orice înseamnă competiție. Ne place competiția, dar cel mai mult ne place să câștigăm.
Am rămas cu o mimică tâmpă și neclară, uitându-mă în gol la marea oaste de sârboaice frumoase din fața mea. Mă gândeam: oare dacă aș fi fost un sârb care trăiește în România, m-ar mai fi părăsit iubitele mele atunci când le-aș fi spus că nu pot ieși cu ele pentru că merg cu băieții să vedem meciurile naționalei?
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.