*
Paul McCartney scria versurile faimosului Back in the USSR (parodiindu-l pe Chuck Berry cu al său Back in the USA din 1959, dar și pe Hoagie Carmichael, cu a sa Georgia on My Mind din 1930) în perioada primăverii de la Praga, iar piesa deschidea albumul White Album, ce apărea la trei luni și o zi de la invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. Georgia lui McCartney nu era aceeași Georgie făcută celebră de Ray Charles și Ella Fitzgerald, ci era sinecdoca fetelor frumoase din Republica Sovietică Socialistă Federativă Gruzină.Toată lumea numește astăzi aceasta țară "Georgia"; chiar și primul articol din Constituție afirmă răspicat această denumire, însă ei, cei care locuiesc în acel spațiu constituțional și juridic, îi zic în georgiană "Sakartvelo", iar în abhază "Kărtăla", derivate de la Kartli sau Iberia, așa cum era cunoscută în antichitatea greco-romană.
Am fost în Georgia în octombrie 2018, anul cu cele mai multe excursii, 11 țări în care nu mai fusesem înainte... din Georgia am rămas cu cele mai puternice senzații.
Din orice unghi aș privi întâlnirea cu Georgia (cea a lui Paul, nu cea a lui Ray), cea mai pregnantă imagine este aceea a vinului. Mult vin, de toate soiurile și tipurile, o familie medie serioasă georgiană zice-se că produce 1.000 de litri de vin pe ani, pe care îi cam consumă singură...
Într-un mic tur de o zi, de la Tbilisi prin împrejurimi, am avut șansa să avem un ghid spectaculos, un gruzin veritabil. Avea 27 de ani, dar nu-i dădeai nici 45, dimineața, când părea că este în război perpetuu cu toată lumea și că-și urăște turiștii din străfundul rărunchilor. Într-o engleză poticnită și ininteligibilă anunța în scârbă programul zilei, la al cărui sfârșit rapid începusem deja să tânjim. În mod firesc, atunci când un tur are mai multe obiective, printre care și o cramă, ultima oprire ar trebui să fie cea bahică, pentru ca oamenii să se poată încărca cu luciditate rezonabilă de cultură și tradiții. Iată că în turul gruzin n-a fost așa, căci primul popas a fost la cramă. Cândva, puțin înainte de 9 dimineața.
Deschiderea a fost, cum altfel, cu chacha, rachiul local tradițional, căruia noi doi, evident, i-am dat skip, însă restul grupulețului (în frunte cu morocănosul ghid) n-a ezitat deloc. După două soiuri de alb, din care îmi amintesc acum doar de Ținandali, și vreo trei de roșu (Saperavi y compris, Kindzmarauli și Mukuzani parcă), ghidul a întinerit și a început să vorbească engleză, să fie comunicativ, spiritual și cult, ca și cum ar fi fost injectat cu un elixir cu efect instantaneu. De la el am aflat un lucru, confirmat, ulterior și cvasi-oficial, că Georgia nu importă vin; dar și că vinul local este extrem de nou, căci nimeni nu are răbdare să-l lase să se învechească.
Vinul îi face pe georgieni să fie în general oameni simpatici, care nu se supără prea tare că au de multe ori mașinile ușor lovite.
Tbilisi e un oraș frumușel, cu un centru neatins de sistematizări și de arhitectura constructivist-comunistă, dominat de cetatea-fortăreață Narikala aflată pe un deal și de biserica-templu Metekhi (unde am asistat la o nuntă fără nași, total neobișnuit) în fața căreia de află statuia eroului național Vakhtang Gorgasali, cel care a fondat orașul conform tradiției, regele Iberiei, vasal al perșilor și care a fost înfrânt de sasanidul rege persan Kavad I, în încercarea sa de a obține independența.
Georgia mea înseamnă și Sfânta Nino, cea care a contribuit decisiv la creștinarea iberilor în secolul IV, la scurt timp după conciliul de la Niceea, și Gori, micuțul oraș natal al celui mai criminal dictator din secolul XX, dar și capelele paleocreștine de la Uplistsikhe. Plus, desigur, poveștile despre supra, petrecerea ca în basme, care poate dura trei zile și trei nopți.
Iberii au fost creștinați în jur de 326 (conform tradiției bisericii ortodoxe georgiene), la un an de la Conciliul de la Niceea, sub regele Miriam al II-lea, ca urmare a activității Sfintei Nino, născute în Capadocia, verișoară primară cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Întreaga activitate religioasă din Georgia este impregnată de memoria Sfintei Nino, devenită patroana spirituală a statului și sărbătorită nu doar în spațiul ortodox, dar și în cel catolic. Se odihnește în mănăstirea Bodbe de lângă Sighnagi, un loc pașnic, pe care l-am văzut cu ghidul revitalizat de Saperavi-ul matinal.
Georgienii se laudă cel mai vechi vas de vin din lume (circa 8.000 de ani înainte de Hristos, zice-se), fiind într-o concurență acerbă cu armenii. Am văzut vasul la Muzeul Național, după ce cu două zile înainte văzusem "cel mai vechi vas de păstrat vinul" la muzeul din Erevan.
Georgienii și-au construit catedrala națională ce poartă hramul Sfintei Treimi între 1995 și 2004; este doar puțin mai mică decât catedrala Mântuirii Neamului din București.
Georgia înseamnă inevitabil și Stalin, iar Gori, orașul natal al lui Koba, păstrează atât casa în care s-a născut, inclusă în Muzeul Iosif Stalin, cât și un tren, despre care se zice că l-a purtat la conferințele cu Roosvelt și Churchill: cea de la Teheran în 1943 și la cea de la Yalta în 1945.
Dar cea mai spectaculoasă amintire despre Georgia sunt poveștile localnicilor ori ale expaților care au experimentat supra, un festin pantagruelic, cu un ritual mistic la care participă doar ficații puternici. Supra este deschisă și condusă de un tamada, un lider natural sau convențional, care poate fi șeful familiei - ori al corporației, în cazul petrecerilor de firmă. Tamada toastează pentru diverse persoane și activități, începând cu divinitatea, cu strămoșii familiei și sfârșind, poate, cu cel mai tânăr participant la petrecere. După tamada pot toasta și alți comeseni, după cum se pricep și sunt capabili. Căci fiecare toast este urmat, în mod obligatoriu, de băutul întregului conținut al paharului ridicat. Se începe - în cazul unei supra serioase - cu vin mai slab și se termină cu tărie. Cine consideră că nu rezistă poate anunța de la început că rămâne la apă și sucuri, însă cine își asumă responsabilitatea participării reale la o supra trebuie să supraviețuiască până la capăt, indiferent câte toasturi și câte pahare intervin pe parcurs. Să termini o supra în mod demn e un semn de adevărată tărie de caracter!
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.