*
Într-o sală uriașă dintr-un hotel din Istanbul, pe o foaie de flipchart era scris: "Învățătorii sunt singurii oameni care salvează națiunile" (Mustafa Kemal Atatürk). Cu citatul acesta am fost întâmpinat de echipa cu care am lucrat pentru doi ani în Turcia. Urma să coordonez o echipă de "învățători" (business traineri), iar colegii mei turci au vrut să fiu conștient încă de la început cât de importantă era misiunea noastră. I-am întâlnit pe cei 23 de traineri din echipă la finalul unei conferințe de vânzări. Ne-au dus într-o sală special amenajată pentru acest eveniment, unde m-au prezentat oficial echipei și unde i-am cunoscut pe fiecare dintre ei. 22 de femei și un bărbat. Înainte de a ajunge la Istanbul mă informasem destul de bine despre eticheta și tradiția turcă, în special cea de business. Prima interacțiune în mediul profesional cu o femeie trebuie lăsată la latitudinea femeii. Ea va decide cum să te salute sau cum să te întâmpine atunci când vă veți cunoaște pentru prima dată. Îți poate întinde mâna, te poate îmbrățișa și săruta pe obraz sau poate face doar un gest, din cap, prin care îți va răspunde la salut. Eu am primit 20 de îmbrățișări, cu pupături cu tot, și două strângeri de mână.Nu am simțit nicio clipă că aș fi un străin, de-abia venit printre ei. În schimb, nu-mi trecuse prin cap că ar trebui să mă interesez și dacă există vreo etichetă în ceea ce privește bărbații. Un strâns de mână ar trebui să fie suficient, mi-am zis. Dar singurul bărbat din echipă avea să-mi dea o primă lecție despre ce înseamnă adaptare culturală, mai ales într-o cultură musulmană despre care avusesem senzația că-mi era destul de familiară. I-am întins mâna și m-am prezentat, dar el m-a apucat de umeri dându-mi senzația că vrea să ne îmbrățișăm. M-am lăsat condus în "dansul" ăsta, dar nimic din ceea ce credeam eu că se va întâmpla nu s-a întâmplat. Omul și-a apropiat tâmpla dreaptă de tâmpla mea dreaptă pentru a o atinge. La fel a făcut și cu tâmpla stângă. A fost ca un pupat în care, în loc să ne atingem obrajii, ne-am atins tâmplele. Puțin derutat, am întrebat-o pe cea care mă ajuta cu traducerea ce semnifică gestul acesta. Ea mi-a spus că este un obicei mai vechi, dar care încă se mai practică - destul de rar - în anumite medii, și că este un semn de respect.
Așa mi-am început aventura în Turcia, țara pe care n-o plăcusem cu ani în urmă, atunci când o vizitasem pentru prima dată, ca turist. Mă obosise aglomerația și haosul străzilor din Istanbul. Trebuie să recunosc însă că nu-mi displăcuse, câțiva ani mai târziu, Antalya, cea cu ultra all inclusiv și hotelurile ei tematice. Nu era visul meu să ajung să locuiesc în Turcia, dar, așa cum zice o vorbă românească, de ce ți-e frică nu scapi. Și bine a făcut universul c-a aranjat așa apele pentru mine. Turcia mi-a devenit un episod important al vieții care, cu bune și cu rele, m-a ajutat să mă apropii de o cultură extraordinară și de niște oameni minunați pentru care ospitalitatea este o obișnuință. Ajutat de prietenii mei turci, am descoperit și am experimentat tradiții la care nu mulți turiști ajung. Am vizitat locuri în care clasicele excursii organizate nu te vor duce niciodată. Am realizat astfel că, în ceea ce-i privește pe turci, eu unul trăisem până atunci într-un bias de încadrare din perioada școlii, construit pe baza a tot ceea ce ne învățaseră la istorie. În mintea mea, turcii erau răi pentru că ne-am bătut cu ei mai bine de 600 de ani.
Primul lucru important pe care l-am descoperit a fost că Turcia este o republică înființată de un greco-macedonean ale cărui chip sau bust m-au întâmpinat peste tot. În fiecare dintre orașele pe care le-am vizitat, Mustafa Kemal Atatürk mă privea dintr-un banner, dintr-o fotografie uriașă, dintr-o statuie sau de pe vreun steag roșu care flutura în bătaia vântului. Omul ăsta părea că este întruchiparea istoriei Turciei. Parcă nu existase nimic până la el, iar după el parcă nimeni nu a reușit să se ridice la înălțimea tuturor lucrurilor pe care el le-a făcut și pentru care era și este încă iubit. Toți vorbeau despre el cu nostalgia celor care încă mai speră ca spiritul lui Atatürk să se reîncarneze cumva într-o personalitate a zilelor noastre care să-i inspire la fel de mult. Multe din ceea ce Turcia este astăzi i se datorează acestui om de legendă, și poate că tocmai de aceea pantofii lui sunt atât de greu de încălțat acum de altcineva care să-i ducă planul mai departe.
De Atatürk se leagă întâmplări și realizări de toate felurile care, pentru turci, au devenit memorabile.
"Tot ceea ce vedem în lume este rezultatul creativității femeilor", spunea Atatürk, un puternic susținător al drepturilor femeilor. Dovada este că, sub conducerea sa, femeile turce au câștigat dreptul de a vota și de a candida la alegeri în 1934, cu mult înaintea altor țări. Aș vrea să amintesc în acest context și de orașul Samsun, un oraș din nord, de la Marea Neagră, care face legătura între vestita legendă a amazoanelor și istoria modernă a Turciei. Aici am aflat că, potrivit unor mituri antice, delta de la est de Samsun a fost țara amazoanelor. Acele amazoane de la care Marston s-a inspirat atunci când a creat-o pe Wonder Woman. În mitologia greacă, amazoanele au fost descrise ca fiind un popor de femei războinice. Pentru a trage cu ușurință cu arcul și săgeata, mitul spune că își tăiau sânul drept. Se pare că de aici le vine și numele, "amazon" având etimologie greacă, unde "a" înseamnă "fără" și "mazos" înseamnă "sân". Orașul are numeroase statui prin care își marchează această legătură mitică cu femeile războinice, iar demnitatea, libertatea, inimile și sufletele curajoase ale amazoanelor inspiră femeile din Samsun și astăzi. Se spune că Samsun este un simbol al libertății pentru că, de aici, pe 19 Mai 1919, a început și Războiul de Independență al Turciei, sub conducerea lui Kemal Atatürk.
Turcia este un amestec de culturi și tradiții care mai de care mai vechi și mai interesante. Tocmai de aceea, mie mi se pare că țara aceasta este construită parcă după rețeta tradițională a unui güveç (ghiveci). Multe ingrediente cu arome și culori diferite, puse împreună și gătite la foc lent în vas de lut pentru a crea un fel simplu, dar surprinzător. Că tot veni vorba despre mâncare, mi-am amintit de un preparat pe care l-am descoperit in Izmir, pentru că face parte din istoria acestui oraș. Asim Usta (maestrul Asim) este acum un restaurant micuț situat la un colț de stradă. A pornit în 1960 de la un cărucior cu trei roți pe care maestrul îl căra prin oraș pentru a-și servi clienții cu un preparat pe care astăzi, oameni din toate clasele sociale vin să-l mănânce la restaurantul său, așezați la mese sau stând direct pe bordură. Maestrul Asim prepară cel mai bun kokoreç. Pe scurt, etimologia acestui cuvânt este legată cumva de cuvântul bulgăresc kukuruza (știulete de porumb), dar asta nu face decât să descrie forma în care mațele de oaie sunt înfășurate pe o țepușă pentru a fi coapte. După coacere, ele sunt tăiate în bucăți mărunte și sunt așezate în sferturi de pâine turcească proaspătă și asezonate cu roșii, pătrunjel verde, sare și chimion. Cred că, pe lângă babicul din icre de pește, kokoreçul este un fel de mâncare pe care l-aș mânca la orice oră, dacă ar fi preparat așa cum îl făcea maestrul.
Dar mai bine lăsăm mâncarea la o parte, pentru că, "o minte puternică există doar într-un corp puternic", așa cum spunea Mustafa Kemal Atatürk. Iar asta se poate vedea și astăzi când, sportul în Turcia este un motiv de mândrie atunci când vine vorba de fotbal, baschet, volei sau handbal. Atatürk însuși era un sportiv pasionat, chiar dacă avea vicii precum fumatul și băutul (vicii care aveau să contribuie la moartea sa timpurie, la 57 de ani). El a încurajat educația fizică ca parte a unui stil de viață modern. Dacă lângă asta adăugăm și "Învățătorii sunt singurii oameni care salvează națiunile", citat cu care am fost primit de colegii turci, atunci putem înțelege pe deplin de ce profesorul de fotbal Mircea Lucescu a fost și este iubit încă de suporterii (fanatik) turci. Desigur, alături de el îi putem așeza pe Hagi și Popescu, care vor rămâne în istoria fotbalului turcesc pentru generații întregi, așa cum au rămas și în România, Spania sau Italia.
Acum că începe Euro 2024, mă gândeam însă: cum ar fi dacă Dumnezeul nostru și Allahul turcilor ar face ca echipele noastre să ajungă să joace una împotriva celeilalte? Asta ar însemna că fiecare a reușit să treacă de faza grupelor, ceea ce este o mare realizare, dar ce ne facem cu Tratatul de Prietenie Veșnică semnat la Ankara, pe 17 octombrie 1933, între Republica Turcă și Regatul României... și care este în vigoare și în prezent?
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.