*
- Care are să-mi vândă și mie un pont? întreb, după ce trântisem ușa camerei de perete.Nelu e la laptop, se uită la veșnicele lui poze cu cocori. Vlad joacă FIFA pe Play Station. Nora stă ghemuită pe canapea și-și face unghiile.
- Ce pont, frate? Tre' să ceri bani împrumut și nu știi cum? mârâie Vlad, apăsând concentrat butoanele de pe manetă, după care se răstește: dă-i, bă, Modric, în ea, pensionaru' dracului.
- Nu, m-a rugat un scriitor să scriu un text despre Croația și chiar n-am idee.
- Ce scriitor?
- Unul, nu-l știți voi.
- Adică ce, noi suntem inculți? Suntem pleava societății, ce suntem?
- Andrei Ciobanu? întreabă Nora, suflând oja de pe unghia arătătorului mâinii stângi.
- Sau te pomenești c-o fi ăla, mustăciosul. Paraschivescu, mă.
- Nu, nu. E Buzea.
- Buzea... Buzea... face Nora, fără să mă privească, tot retușând la unghie. Da, cred că-l știu pe Buzea, l-am mai văzut pe Facebook. Nu-i băiatul cu păr vâlvoi și pulovere cu fermoar, cel care-a scris cartea aia, Vreau să aud numai de bine?
- Ca să nu fie rău, completează Vlad. Nu, Nora, ăla-i Gică Hagi.
- De fapt, acela-i un scriitor tânăr, zic eu. Din Constanța. Îl cheamă Tudor Ganea.
- Aaa, oftează Nora, de parcă-și pierduse tot interesul. Era bine să fie el. Oricum, pe mine nu m-a dus nimeni în Croația.
- Nici pe mine, aprobă Vlad, dar am un tovarăș în galeria lui Dinamo. Pot să-l rog să-ți obțină un interviu cu Kopić, să-ți zică povestea vieții lui. Cum îl înjură ultrașii noștri de mamă și-așa mai departe.
- Nu știu, omule. Aș vrea ceva mai mișto. Ceva plin de miez.
- Eu am fost în Croația, zice Nelu, întorcându-se cu tot cu scaun.
Ne uităm toți trei la el, surprinși. Până și Vlad, care apoi se ia din nou de Modric că greșise, chipurile, o pasă. Nelu este nebărbierit, are cearcăne mari și privirea aia a lui de visător condamnat.
- Când? îl întreb.
- Acum vreun an jumate. E o poveste lungă și nu prea interesantă, mă tem că n-o să ai ce face cu ea. De fapt, n-am văzut acolo decât un muzeu.
- Eu chiar îs curioasă s-o aud, spune Nora, trecând la mâna dreaptă. Chiar și-așa, neinteresantă.
- Varsă, atunci, îi zic nerăbdător, deschizând caietul de notițe. Tu ești salvarea mea, Nelule. Așadar, cum naiba ai ajuns tu în Croația?
- Păi, își trece o mână prin părul nespălat, totul a-nceput cu o pagină dedicată fotografiilor cu păsări. Pe Facebook. Postau amatori din toată lumea. Acolo am remarcat-o pe Ivana. Încărca poze cu privighetori și cu iriși sălbatici. Nu erau bine făcute, dar aveau în ele ceva proaspăt. Privighetoarea e un fel de simbol al Croației, știți?
- De unde să știm? face Vlad. Singurul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la croați e tabla de șah, alb cu roșu.
- Mda, mai e și aia, aprobă Nelu. În fine, am intrat în vorbă cu fata. I-am scris un mesaj privat, în care o lăudam. De-acolo a început totul. Era cu trei ani mai mare ca mine. Se căsătorise în liceu c-un om de afaceri și avusese cu el două fete, după care boul ăla o părăsise și plecase cu alta, un model celebru, ceva de genul.
- Dar ați vorbit ceva, nu glumă, îi spun, ca să am timp să-mi notez informațiile pe caiet.
- Nici n-ai idee. Ea nu muncea, avea doar grijă de copii. Bărbatu-său le lăsase apartamentul din Zagreb și le plătea pensie alimentară. A fost mult până mi-a dat numărul de telefon. Ivana vorbea o engleză cu accent ciudat, parcă-ți treceai urechea prin nisip din ăla fin, dacă mă-nțelegi. Îmi povestea toate prostiile până târziu, în noapte. Cum mâncau ei tocăniță de fructe de mare și mămăligă cu lapte și miere. Ceva despre moștenirea lor romană, de teatru, de muzică, de poeziile lu' unu', Cârjela.
- Miroslav Krleža.
- În fine, da, ăla. Nu mă interesa poezia, dar mă dădeam în vânt după vocea ei și-mi plăcea când îmi spunea despre ei, ca popor. Pe noi ne caracterizează perseverența, așa zicea Ivana. Mi-a rămas în minte și-un proverb croat: visează și tot visează până când visele devin realitate.
- Deja mă plictisești groaznic, Nelule, se trezește Vlad comentând.
- Nu fi nesimțit, lasă-l să povestească, se bagă Nora.
- Păi, ca să rezum, cred că m-am îndrăgostit de ea. Parcă eram nebun. La muncă eram zombie, mă gândeam numai ce s-o mai întreb seara, când stăteam de vorbă, după ce culca ea fetele. Ce să-i mai zic, cum s-o mai vrăjesc. Și-apoi, peste vreo lună, s-a dus totul de râpă.
- Tipic Nelu, zice Vlad. Ce naiba ai făcut?
- Pfff. Am văzut niște comentariile ale unuia, pe Facebook. Începuse să-i dea love, love, inimioare la poze și să-i comenteze în croată că-i sexy și altele. Am tradus cu Google Translate. Iar ea îi răspundea, asta era mai grav. Chestia m-a râcâit așa tare c-am întrebat-o. Cine-i tipul, de unde-l știe, prostii adolescentine. Iar Ivana mi-a dat block.
- Băi, ești nebun. Din senin?
- Nu chiar din senin. Cred c-am sunat-o într-o noapte de vreo cincizeci de ori.
- Wow, și eu ți-aș fi dat block, spune Nora.
- Așa e, meritam. M-a blocat peste tot: Facebook, Instagram, Twitter. Tot.
- Tik-Tok?
- Acolo nu știu, că n-am cont, dar am observat că a lăsat o portiță deschisă. Nu mă blocase pe Snapchat.
- Păi, băi, nebunule, nu există opțiune de block pe Snapchat, zice Vlad cu gura până la urechi, manevrând în continuare maneta.
- Ba e, face Nora.
- Așa zic și eu. Lăsase intenționat o ușă crăpată, cât să-mi bag degetele. Acolo i-am scris un lung mesaj cu scuze pe care l-am compus în două zile. I-am zis cât eram de nemernic și cât de importantă era pentru mine relația dintre noi. Ea l-a citit, mi-a dat like și după aia m-a deblocat, dar ceva se rupsese între noi, înțelegeți? Ceva se rupsese tare de tot.
- Păi și cum ai ajuns la ea, până la urmă? întreb eu, fără să fiu convins că povestea lui Nelu mai are vreun viitor.
- Stai să vezi. Poate acum nu pare, spune Nelu, privind în zare, cu ochi umezi, de om bolnav. Acum îs vindecat, dar atunci, pe moment, am avut un șoc. Mă gândeam numai la Ivana și la vorbele ei. Așa mi-a și venit ideea. Chiar în ziua dinainte să fac 27 de ani.
- Când ai dispărut fără să dai de băut? întreabă Vlad.
- Da, exact. Ea zisese că tot ce apreciază mai mult e perseverența, așa că m-am urcat în mașină și-am condus până în Zagreb. Eram decis ca dacă ea mă dă afară pe ușă, eu să intru pe geam. Aveam adresa ei, că-i trimisesem la un moment dat o cameră foto prin colet poștal.
- Ce romantic, zice Nora.
- Ce găsești romantic, scumpo? Hai să nu-l încurajăm p-ăsta în nebuniile lui, spune Vlad, râzând.
- A cam fost o nebunie, recunoaște Nelu. Am plecat de-acasă la două noaptea și-am condus 12 ore legate. Am trecut chiar și prin Budapesta. Peisajul era colosal la croați, păcat că n-am avut eu stare să opresc nici cât să fac două-trei fotografii. Abia am putut să mănânc ceva și să beau un suc. Mi-a luat o oră să mă învârt prin Zagreb, să parchez și să identific blocul. I-am cumpărat un buchet de flori dintr-un loc numit Lutra și m-am strecurat cu el în scara blocului, împreună c-un vecin. Îmi tremurau mâinile ca naiba.
- Și nu-mi spune... nu era acasă.
- Taci, țipă Nora, încordată. Lăsați-l, băi, să ne spună povestea.
- Așa m-am gândit și eu, reia Nelu. Am sunat la sonerie vreo cinci minute, cred. Ce bou sunt, m-am gândit, dar apoi a ieșit. Nu părea mirată. Cred că mă privise pe vizor, deși n-o auzisem. Părea enervată la culme. Bună, i-am zis în engleză și i-am întins florile. Ce vrei? E ziua mea. Și? La mulți ani! Vezi tu, sunt singur și-am venit să petrec timp cu tine. Dacă vrei. Știu, am fost penibil, dar ce dracului era să fac, dacă îmi luase foc capul? Ea a luat florile, mi-a zis s-o aștept jos și-a închis ușa de la intrare.
- Ce oribil, spune Nora, care își lăsase unghiile de la picioare neterminate. Chiar nu m-așteptam să se comporte așa.
- Dar tu ce-ai fi făcut? L-ai fi chemat în casă și ți-ai fi pus-o cu el, zice ironic Vlad.
- Îh, nu. Dar între ei era ceva, nu? Era o tensiune.
- Eu știu? Nici măcar nu ne-a zis cum arăta, dacă era bună.
- Ce importanță are? zice Nelu iritat. Oricum, dacă vrei să știi, e teribil de frumoasă. Brunetă, înaltă, față rotundă, dinți albi, strălucitori.
- Parcă descrii un suspect, Nelule, îi zic eu. Fii nițel mai poetic.
- Ți-am zis că nu le am cu poezia. În fine, era bună, ce să mai. Nici nu se vedea că născuse doi copii. Am așteptat-o vreo patruzeci de minute, timp în care m-am uitat în jur. Parcă eram în România. Aceleași blocuri comuniste, un părculeț, niște tramvaie albastru-cer și multe magazine. Nu m-a dat pe spate Zagrebul. Când a ajuns ea într-un final, primul lucru pe care mi l-a zis a fost că n-ar fi trebuit să vin. Că eram nebun, dar că o să-mi facă pe plac, să mă ducă undeva și asta avea să fie tot.
- O-pa, zice Vlad. Să nu-mi spui că te-a dus la hotel, nebunule. I-ai pus-o?
- Ce? Nu, aș fi vrut eu. Ne-am urcat într-un tramvai, a compostat ea două bilete și am mers trei stații. Tot încercam să întrețin o conversație, dar ea era rece și abia-mi arunca vreo două vorbe în engleză. Îmi zicea să am răbdare. După ce ne-am dat jos din tramvai, m-am ținut după ea încă vreo cinci minute, pân-am ajuns la o clădire cu etaj. Semăna cu alea de prin Ardeal, numai că mai sobră. De fapt, zona aia a orașului era sigur centrul vechi, că nu se vedeau blocuri și toate aleile erau înguste.
- Și despre ce clădire era vorba? întreb eu, încercând să-l mențin conectat la poveste.
- Păi nu ți-am zis? Un muzeu. Am insistat să plătesc eu biletele. Șapte euro de căciulă. Ivana m-a refuzat. Nu era un muzeu mare. Mi-au rămas în memorie niște camere albe, proaspăt văruite, și niște socluri tot albe, paralelipipedice, înșirate de-a lungul pereților. Pe socluri erau obiecte și fiecare obiect avea povestea lui.
- Dar care era tema muzeului?
- Păi lăsați-mă să vă zic ce exponate erau și-o să vă dați singuri seama. Unele erau amuzante. Într-un fel. Era un prăjitor de pâine, de exemplu, iar pe eticheta prinsă pe perete scria, în engleză și croată: "toaster-ul răzbunării". Și mai jos era un text de genul: "când l-am părăsit, am luat toaster-ul cu mine. Să vedem ce-o să mai folosească acum.". Sau era o poză cu un lac și o săgeată lângă care scria: "lacul din Florida unde chiuleam cu iubitul din acea vreme. Săgeata indică locul unde am văzut pentru prima dată un penis în amurg". Sau era o bicicletă de apartament cu mesajul: "bicicleta pe care i-am făcut-o cadou soției. Când am aflat că-i plăcea să călărească și alte lucruri, am divorțat". Iar lângă o sulă din plastic scria: "l-am iubit nebunește la început, dar a devenit repede enervant. Acum nu știu ce să fac cu o replică ce vibrează a penisului său". Înțelegeți?
- Ca un fel de... muzeu al Datului Papucilor? întreabă Nora.
- Dacă-i așa, pe tine ar putea să te ia și să te monteze acolo, scumpo, o tachinează Vlad.
- Cam așa ceva, dar nu tocmai. Unele mesaje erau triste. Ți se rupea inima. O femeie povestea cum călătorea prin lume de cinci luni ca să împrăștie cenușa fostului soț. O alta povestea despre parașuta defectă care a condus la moartea iubitului ei. Și altele.
- Un muzeu al despărțirii, murmur eu.
- Un muzeu al relațiilor eșuate, spune Nelu, privind un punct fix aflat pe perete.
- Asta era? Voia să-ți spună că totul între voi s-a terminat?
- Practic, între mine și Ivana nici nu începuse ceva anume. Adică da, eu o iubeam. Nebunește. Ea cred că doar s-a distrat, însă. Cred că dacă mi-ar fi cerut chiar atunci să mă mut în Croația, aș fi făcut-o cu ochii închiși. Dar ea m-a dus în final în fața unui bilet aflat lângă un colier. Pe bilet scria cam așa: "sunt două tipuri de iubiri adevărate. Una te umple de pasiune și dă dependență, dar nu poți fi împreună cu ea. Cu cealaltă te măriți". Am tradus aproximativ, dar înțelegeți ideea.
- Adică te-a cerut de soț? întreabă Nora, confuză.
- Nu. Mi-a zis că pasiunea pentru ea îmi întunecă judecata. Mi-a zis să-i șterg numărul, să-i uit adresa și să n-o mai contactez niciodată. Apoi s-a întors și-a plecat. Pur și simplu.
- Și toată discuția aia despre perseverență? Despre visele care se împlinesc? clipește Nora, parcă nevenindu-i să creadă.
- Presupun că totu-i relativ, până la urmă, răspunde Nelu.
- OK. Și? Mai departe? îl trag eu de limbă.
- Nu, asta-i tot. Mai târziu, am văzut că s-a combinat cu croatul ăla cu inimioarele. Mă gândesc c-o fi fost mai perseverent ca mine. În fine, ce zici? E-o poveste bună pentru Buzea?
- Asta? Nu, e oribilă. Mă fac de râs, naibii, dacă-i dau un astfel de text. Vlad?
- Ia zi, boss.
- Vorbește tu cu tipul ăla al tău, te rog. De la Dinamo. Poate reușesc să-i iau un interviu lui Kopić, până la urmă. Să aflăm cum vede el România de pe stadion.
- Bleah, mai face Nelu, înainte să-și întoarcă scaunul spre laptopul care afișează nelipsitele lui poze cu cocori.
Se lasă câteva secunde de tăcere înainte ca Nora să izbucnească:
- Măi, și până la urmă chiar nu ți-ai tras-o deloc cu ea?
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.