Euro 2024: Melancoliile unui dependent de fotbal (V) - Oameni mari plângând în soare (România-Ucraina 3-0)

Și după ce s-au spus toate cuvintele mari și s-au scris toate odele, după ce s-a dansat, s-a strigat și s-a cântat, după ce bucuria s-a îmbrăcat în galben și a umplut zecile de mii de inimi din tribunele de la Munchen, au rămas lacrimile. După ce au fost epuizate toate superlativele și au explodat toate artificiile, după ce toate reverențele au fost făcute și toate îmbrățișările dăruite, au strălucit tot lacrimile.

Oameni mari plângând în soare, punându-și mâinile-n cap uluiți și cuceriți de ceva ce parcă nici nu știuseră că există și, mai adânc, nici că ar putea să simtă. Și nici n-a mai fost vorba despre mândrie, deși erau mândri, nici despre fericire, deși erau fericiți, nici despre uimire, deși nu le venea să creadă. Plângeau plânsul acela al împăcării cu ei înșiși și o făceau împreună, jucători și suporteri, fiecare știind că împreună jucaseră meciul victorios de la Munchen.

Gândindu-mă acum la el, la meci, îmi dau seama că, de fapt, chiar și primele 20 de minute, în care noi am dat 39 de pase și ucrainenii de peste patru ori mai multe, au fost minutele când am înțeles, pe teren, în tribune și în fața televizoarelor, că nu putem pierde. Jucătorii i-au simțit pe ucraineni, tribuna le-a legat picioarele și deodată, exact cum trebuia să fie, de nicăieri, le-am dat gol.

A greșit Lunin, portar la Real Madrid și titular acolo în toată campania de Champions League, mai puțin în finală. I-a dat mingea direct lui Dennis Man, care i-a transmis-o cu tot cu preluare lui Nicu Stanciu și căpitanul naționalei a dat din prima, cu dreptul, covrig, sub bară și la vinclu.

Golul, venit după jumătate de oră de joc, i-a pocnit în moalele capului pe ucrainenii de pe teren și i-a amuțit pe cei din tribune. Așa că ce s-a întâmplat apoi, după pauză, a venit firesc, cu încă două goluri, Răzvan Marin și Denis Drăguș. Iar apoi, plânsul.

Al jucătorilor pe teren, al familiilor lor într-un colț de tribună, al spectatorilor din peluze, al oamenilor ieșiți pe străzi în țară. Plângeau ca o descătușare, după zeci de ani de visat la o altă echipă căreia să-i spunem Generația și apoi să-i găsim un epitet.

"Aveți încredere în noi! Ăștia suntem! Alții nu avem, noi suntem!" ne-a spus Valentin Mihăilă, omul celor două goluri din Elveția, după un meci în care n-am existat aproape 90 de minute pe teren și am întors apoi în ultimele secvențe de la 0-2 și am plecat acasă cu un 2-2 despre care credeam atunci că e nemeritat.

Aproape un an a trecut de atunci și abia la Munchen am înțeles mesajul. Oricât ne-am plânge, oricât i-am critica, oricât i-am compara cu alte Generații, tot pe ei îi avem, pe cei de acum, și ne-au arătat că dacă avem încredere în ei, au și ei și împreună ne oferim lacrimi precum cele de luni seara.

Nu știu ce urmează, nici nu e relevant. Știu însă că eu, personal, nici măcar la echipa considerată Generație de Aur, cu Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu sau Ilie Dumitrescu, nu am văzut atâta spirit, atâta dorință și atât de mult sacrificiu fizic într-un meci.

Și cred că de aia plângeau și jucătorii și spectatorii, la Munchen, sub soarele care a strălucit tot meciul. Simțiseră că dăduseră tot și doar asta le mai rămăsese, să plângă uimiți de cât de buni putem să fim împreună. E lecția unui meci pe care l-am câștigat pentru că am știut să vibrăm cu toții împreună cu speranțe și încredere. Am fost sceptic și recunosc că nici n-am crezut că vom marca vreun gol la aceste Europene. Nu mă ia valul nici după victoria de luni, dar am înțeles că, de fapt, atunci când crezi, chiar și dacă pierzi, nimeni nu-ți poate lua mândria de a plânge în soare, lăsându-ți acolo în stadion și lacrimile, nu doar transpirația, sufletul și ultima fărâmă de energie. Ți se poate întâmpla, însă, ca dacă lași acolo toate astea, să și câștigi.