Nu am văzut meciul cu Belgia alături de fiul meu, dar l-am trăit amândoi pe whatsapp, eu prudent, el zburând pe aripile pe care am zburat eu în anii '90.
Am strâns azi cioburile de speranță culese din mesajele lui:
"Tata, nu ajung acasă până începe meciul, sunt încă în autocar, a fost frumos în Bulgaria. Ei nici măcar nu au echipă la Euro! Mă bucur că nu ajung, voi privi începutul meciului la un telefon minuscul, este singurul care mai are baterie. Suntem toți înghesuiți în jurul lui, ne cam ceartă diriginta, dar este minunat!
"Am deschis repede televizorul, gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să am loc lângă școlarii care se întorc din Bulgaria.
"David, Belgia este echipă puternică, este foarte greu azi!"
Zâmbesc telefonului, privesc în căsuța de chat: "David scrie....." și știu că punctulețele se vor transforma în reproșuri dure legate de lipsa mea de optimism, de încleștarea mea în trecut.
"TATA! Am învins într-un mod excepțional o națională extrem de puternică, o multitudine de staruri din primele cinci ligi ale lumii, plus cei din campionatul ucrainean, care nu este slab deloc. Nimic nu este imposibil!!!"
Las telefonul pe masă, îmi ridic privirea către ecran, Nicușor greșește, închid ochii, mă gândesc la Cătălin care-mi spunea "orice, numai să nu greșească Bancu" încă dinainte de meciul cu Ucraina. Țin ochii închiși până când aud comentatorul că golul este valid.
Deschid ochii, întind mâna după telefon. "David scrie..."
"În secunda 73? Ai văzut, tata? I-au făcut șah-mat pe ai noștri! Să nu-mi spui că a greșit Nicușor, faza a fost prea departe, nu e vina lui."
Oftez gândindu-mă la David, la Nicușor, la mine, la Cătălin și îi scriu copilului:
"David, vrei să scrii tu iar cronica meciului nostru pentru liternet? Sigur îi va plăcea lui Cătălin."
Privesc cu inima îndoită televizorul, în timp ce "David scrie...." luminează display-ul telefonului meu.
Nu primesc un răspuns clar, primesc o inimă albastră, una galbenă și una roșie.
În dimineața aceasta, când autocarul care dusese copiii clasei a VII a de la Colegiul Național Pedagogic "Ștefan Velovan" din Craiova într-o excursie de o zi în Bulgaria era deja parcat, telefoanele copiilor erau toate încărcate și doar David se trezise, am primit pe whatsapp alte trei inimi și textul acesta:
"Grupa E a campionatului din Germania s-a transformat oficial în grupa morții. Suntem martori la o situație poate nemaiîntâlnită la un astfel de turneu final: toate echipele au același punctaj cu o etapă rămasă, 3 puncte. Realizați ce interesant o să fie, nu? Abia aștept. Într-un fel sau altul, ne-am făcut-o cu propria mână.
Partida cu Belgia nu s-a mai terminat ca în povești, ca aceea de la München care sigur va rămâne în istoria fotbalului românesc. Tricolorii nu au avut prea multă șansă împotriva unei naționale cu pretenții la câștigarea turneului care a pierdut împotriva unei reprezentative a Slovaciei în care aproape nimeni nu avea încredere înainte de turneu.
Însă, bineînțeles că noi aveam niște așteptări, unele chiar peste măsură de mari. Misiunea din al doilea meci nu mai părea imposibilă... până în primul minut al meciului.
Nu am mai fost martori la cea mai bună variantă a "Generației de Suflet". În secunda 73 a meciului, după ce s-a văzut clar că actorilor români de pe scena din Köln le era foarte frică de antagoniști, scorul a fost deschis de către mijlocașul din Premier League de la Aston Villa, Youri Tielemans, la o fază în care defensiva noastră a fost făcută șah-mat de ofensiva remarcabilă a belgienilor coordonată de (discutabil??) cel mai bun playmaker din lume, Kevin De Bruyne care, chiar dacă a avut un meci slab cu slovacii, pe noi nu ne-a mai menajat. A arătat cea mai bună variantă a sa.
Tielemans a stârnit o agitație uriașă în tabăra noastră, Iordănescu încercând să facă față presiunii. Cred că a reușit, dar până la un punct. Până la pauză, tot Dracii Roșii au rămas la controlul balonului și al întregului meci, ceea ce însemna un singur lucru. Eram neputincioși, neajutorați. Ne chinuiam să oprim forma bună a vedetelor belgiene antrenate de foarte inteligentul Domenico Tedesco, dar pur și simplu nu puteam.
Da, am fost surclasați astăzi, dar nu ne-am lăsat învinși atât de ușor.
În a doua parte a meciului, elevii lui Edi au ieșit de la vestiare motivați și încurajați la nesfârșit de cei 20.000 de fani români de pe stadionul RheinEnergie și de niște elevi dintr-un autocar care aproape că sărea și el odată cu ei. Colegii mei!
Am avut ocazii, unele mai mari decât altele, am avut un Valentin Mihăilă ambițios ca întotdeauna, am avut niște fundași foarte buni care nu s-au mai lăsat intimidați de niște nume ca Lukaku, Doku sau De Bruyne, dar mingea nu a trecut de Casteels. Fără îndoială, cea mai bună ocazie am avut-o prin minutul 60, când Dennis Man, extrema Parmei - ce a impresionat în partida cu Ucraina -, a ratat dintr-o poziție destul de simplă. Dar goalkeeper-ul belgian a sărit la balonul (atât de) colorat ca Dibu Martinez în finala campionatului mondial din Qatar și a parat lovitura lui Man.
Părea că suntem gata de o revenire, de o altă surpriză extraordinară care ne-ar fi transformat seara într-una inimaginabil de frumoasă. Însă, aceste gânduri ne-au fost luate de o reușită a lui Lukaku din minutul 63 venită dintr-un contraatac foarte bun. Dar, așa cum am crezut și eu, nu aveam cum să greșim în felul ăsta într-un asemenea meci, așa că răspunsul a venit repede din camera VAR. A fost offside. Al treilea gol anulat al lui Lukaku, care parcă e blestemat în acest turneu final.
Sufletul ne-a revenit la loc în câteva secunde și am început iar să atacăm, de data asta și mai motivați. Dar fără puțin noroc nu poți face absolut nimic, iar acest fapt a fost dovedit pe teren. Ne-a lipsit norocul. Ăsta a fost factorul care ne-a oprit din a ne califica în optimi după doar 2 meciuri.
Din cauza asta, în minutul 80, cu 10 minute înainte de final, a venit o pasă extraordinară a lui Casteels, o degajare de zile mari ce a ajuns la De Bruyne aflat într-o poziție perfectă, și foarte talentatul mijlocaș a finalizat ușor pe lângă Niță.
Până la final, nu am mai putut face nimic, dar fanii români au continuat să cânte, iar ai noștri au fost aplaudați la final. Asta a arătat loialitatea extraordinară a suporterilor noștri față de țara natală. Sunt mândru că sunt român!
"Am citit, am lăsat telefonul, am zâmbit și mi-a fost rușine că am râs de supranumele dat echipei naționale săptămâna trecută.
Dacă tu, David, și colegii tăi care ați făcut să salte autocarul vostru odată cu românii din tribunele de la Köln, faceți parte din generația aceasta, atunci da, este "generația" de suflet!
Te iubesc, David!
Te iubesc, România!