*
Nu am fost niciodată în Scoția; a venit Scoția la mine. Când Boni ne-a anunțat că are un iubit și că vrea să ni-l prezinte, toată gașca noastră s-a mobilizat, că Boni fusese prea mult timp singură. Așa a intrat Neil în viața găștii: Boni nu suflase o vorbă despre faptul că Neil e scoțian și nu vorbește română. Dar noi, băieții, l-am adoptat repejor: nu vorbea el română, adevărat, și nici engleză nu prea vorbea (el zicea că aia e engleză, noi ziceam că nu), dar știa să bea bere, să joace bowling, darts și snooker, iar la meciurile naționalei de rugby venea îmbrăcat în kilt, ceea ce ne-a făcut dintr-o dată vizibili pentru "bătrânii" galeriei (până atunci fuseserăm foarte nebăgați în seamă). Fetelor le-a luat mult mai mult timp să-l accepte pe Neil, devenit Nilă (învățase între timp o română simplă și eficientă), dar în cele din urmă Boni a primit carte blanche de la jumătatea feminină a găștii: "Fată, e om bun, poți să mergi mai departe!".De fericire, Boni a dat o petrecere a burlăcițelor, la care respectivele burlăcițe s-ar fi plictisit de moarte după ce plecaseră stripperii, dacă nu apăream noi, băieții, îmbrăcați doar în pamperși din ăia de seniori, cum se spune prin spitale. Eram ciupiți bine, dar le-am făcut niște dansuri senzuale gen "moartea pasiunii", care au rămas din păcate puse bine la păstrare, înregistrate, pentru când om fi noi bogați și șantajabili.
A urmat nuntă mare, cu fel și fel de năvârlii, dar important este că amicul meu cel mai bun și cu mine am furat mireasa. Boni a stat cuminte la furat, ca o bună tradiționalistă, iar eu m-am întors la Nilă ca să negociez răscumpărarea; el mi-a oferit o sticlă de whisky, eu am cerut șase, ne-am tocmit, ne-am negustorit (socrul mic râdea să moară, socrul mare rămăsese mai mut ca rața mută), mai dă stăpâne, mai lasă jupâne, am bătut palma la trei sticle. Nilă, băiat salon, mi-a plătit prețul miresei în trei sticle de mărci diferite, toate foarte scumpe.
De aici începe drama tipic românească; Scoția și-a făcut treaba, dar am uitat să spun că au fost și două ceremonii religioase, una la biserica anglicană de pe Arthur Verona, alta la biserica bulgară de pe strada Doamnei. La anglicani am cântat imnuri în engleză, pe care le citeam din niște cărticele (unul dintre imnuri fusese scris de John Newton, de profesiune negustor de sclavi, ceea ce este foarte frumos, foarte înălțător), iar la biserica bulgară m-am găsit "rudă" cu popa, care era prieten de familie c-un fost coleg de-al meu de studii. Paranteză: Bucureștiul e un sat, eu demult am spus. Așa, și drama tipic românească a pornit de la cele trei sticle de whisky și dramă a rămas până-n ziua de azi: teoria mea zicea că bunătatea aia de whisky scoțian ("scotch" cred că este denumirea oficială) era de băut. Teoria amicului zicea că era de vândut. Pe scurt, el avea nevoie de bani, în timp ce mie îmi era poftiță. Spre ghinionul lui, sticlele rămăseseră la mine. Așa că am degustat cu deliciu din fiecare, timp de vreo două săptămâni (beam cu picurișul, că prea era bun), până când m-a sunat să i le duc. Bine, mă, vin și ți le aduc, nu-i nicio problemă (mă gândeam că vrea să guste și el). Nu mă întrebați ce față a făcut amicul când a văzut fiecare sticlă înjumătățită... că nu vreau să-mi aduc aminte. Dar nici el! S-a tăvălit pe jos de furie, a plâns, m-a amenințat cu moartea, cu evirarea, cu decimarea, cu lapidarea; eu muream de râs, dar eram și puțin tristuț, că sperasem totuși să mă servească cu un păhărel, dacă tot făcusem efortul să vin până la el să i le aduc. Dar de unde! M-a dat afară și n-a mai vorbit cu mine un an.
Și acum, când îi amintesc de nunta lui Nilă, i se pițigăie vocea de furie. Se bâlbâie: "Ui-ui-ui... whisky-ul meu! Mi-au furat whisky-ul, hoțule! Tâlharule, m-ai jefuit de munca mea, de muncușoara mea, nu ți-ar mai ajuta bunul Dumnezeu și Maica Domnului!". Cel mai frumos este când își face numărul de față cu Nilă - rar, dar ne mai vedem - iar Nilă râde ca un dement și se oferă de fiecare dată să îi cumpere alte trei sticle din același whisky, ca să nu mai plângă băiețelul. Aiurea! El tot plânge: "Nu vreau, Nilă, whisky-ul tău! Am bani să-mi cumpăr singur! Eu vreau whisky-ul meu, pe care mi l-a furat nenorocitul ăsta, hoțul ăsta, ciorditorul, huo!".
Au trecut de atunci 20 de ani. Fiul lui Nilă e acum la facultate, pe undeva printr-o țară exotică (Belgia?), amicul este deja pensionar, Nilă e român cu acte, dar tot în kilt merge pe stadion, pe Arcul de Triumf, iar eu încă n-am ajuns să-i vizitez țara (m-a invitat, că are inimă bună, dar n-am avut timp). Și tot nu m-am lăsat de furat.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.