Mi se părea că nu se mai termină drumul și începea să-mi pară rău că nu luasem o mașină. O să ajung obosit ca naiba. Deodată observ că strada e pustie. Unde au dispărut toți cei de care mă împiedicam acum o clipă? Ciudat, însă, mă mișc din ce în ce mai încet. Îmi vin în minte cuvintele tatei: cu cât ești mai aproape, cu atât e mai greu. Ce prostie. Oricum nu mai e mult. Acum văd că oamenii printre care trecusem puțin mai-nainte se lipiseră de mine; sau poate nu ei, doar imaginile lor. Mă scutur și intru în clădire.
Florentina Enache
În cască, senzorii o luaseră razna, iar afișajul electronic clipea alarmist: expunere letală în 6 minute, distanța până la safepoint - 3.500 de metri. Făcu un salt forțat și, după câteva zeci de secunde, mulțumi gravitației care ținea cu el. Se pregăti de alte șase salturi. Cu o secundă înainte de arsura exploziei solare, se aruncă în peștera selenară și se rostogoli în adâncuri. Ultimele licăriri din lanterna frontală îi luminară inscripțiile de pe perete. Citi stupefiat: Gogu was here; with cheese.
Florina Hegedüs
Pilotul Sam, logodnicul meu, urcă primul. Urmez eu, copilot. Ultimul urcă Don, inginer de zbor. Turnul dă indicații, e o seară catifelată, licurici jucăuși, stelele. Urcăm. În lumina ambient a cabinei efectuăm comenzi. Puritatea nimicului, aerul subțire de aici, de sus, îmi dau ghes să vorbesc. Aștept un copil, zic și îngheț. Sam își umflă pieptul, îl dezumflă când Don îmi zice: mulțumesc. Zburăm în picaj, motoarele oprite. În căști urlă turnul: lăsați dramele, sunteți deja la trei mii de metri de sol. Jos e cerul.
