Intru pe Google Maps și setez destinația: capătul lumii. Rucsacul e pregătit, îmi iau mergătorii și pornesc. Din facultate visez să fac asta, să rup toate legăturile și să o iau de la zero într-un loc nou. Voi fi doar eu și cerul albastru și voi fi fericită. Merg zile în șir iar noaptea mă odihnesc cu ochii pironiți spre stele. Trec săptămâni și luni, ploi și furtuni iar eu mă bucur de fiecare răsărit și apus. După 20 de ani de mers asiduu, ajung. Mă uit în jur, nu e nimeni. Mă-ntristez. Cred că am greșit drumul.
Horațiu Dudău
Șoseaua bolnavă mă înghite ca pe-un medicament luat în grabă. Conduc peste limită, cu bucăți mari de kilometri încâlciți în retină. Bordul plin de luminițe îmi pare un aparat de la terapie intensivă, ce mă ține artificial în viață. Pe margine, animale zac zdrobite de roți nemiloase, conectate la picioarele cangrenate ale șoferilor grăbiți să ajungă nicăieri cu un minut mai devreme. Introduc datele în gps și văd că mai am trei kilometri până la capătul lumii. Ciudat că ai ales să locuiești acolo.
Claudia Ene
I-am spus că eu trebuie să mor prima. Și i-am cerut să mă îngroape undeva departe. La capătul lumii și încă vreo 3 kilometri după. Undeva unde să nu se întoarcă de Crăciun cu flori și bocete. Și apoi să mă îngroape și-n mintea lui, la capătul ei și încă 3 kilometri după. Undeva unde să nu mă mai găsească: să-mi uite și chipul, și numele. Că doar așa e suportabilă moartea cuiva iubit: îl duci departe și uiți unde l-ai pus. Doar dimineața, când te trezești, să n-ai habar de ce e liniște. Și apoi să mergi mai departe.
