Cândva pe la sfârșitul anilor '90, popa și dascălul, cu Boboteaza, prin sat. Ajung și în fața porții noastre. Nu știu cum se face că eu mă jucam pe după poartă. Popa: Să intrăm. Dascălul: Nu, că ăștia n-au bani. În ziua aceea am făcut cu frate-meu un om de zăpadă mai înalt decât poarta. Pe vremea aia încă mai ningea iarna. De atunci, am mai intrat în biserică doar în ziua cununiei. Toată lumea prezentă, doar dascălul întârzia. Părinte, spun, poate să vină și el, că de data asta avem bani. Sad short story.
Florina Hegedüs
Urechile-mi se mișcă, ca ale unei zânițe. Și aburul serii se mișcă, se așază pe trecători. Rochia mi se lipește de trup. Las să-mi alunece pe trotuar sacoșa cu greaua zi și mă îndrept spre el. Mă știe, îl știu. Amândoi ne mulțumim, ne potolim dorința avântată, pentru viață. Mă înclin zâmbetului cu care mă întâmpină, și-mi zic: Doamne, pentru atât de puțin, îmi dai atât de mult. Degetele-i lungi îmi mângâie inima până bătăile ei umflă burduful acordeonului și, așez obolul pe caldarâm. În biserica tangoului târziu.
Titela Durnea
Mi te adresezi cu domnule, ai înțeles? Îl auzeai și te făceai mic, mic și-ți doreai să intri-n urechea acului, să fugi pe ață-n lume. Era un om darnic. Împărțea cu generozitate celor ce cereau. Avea inima largă și buze ridicate-n zâmbet sub privirea de vultur cu mătrăgună-n cioc. Marea lui fericire era vitrina din demisol, doldora de trofee. Pe principiul Domnul a dat, Domnul a luat, tronau acolo sute de inelare și arătătoare, plus niscaiva urechi ce-auziseră ce era de neauzit. Hrană pentru ego.
