Din pătuțul meu minuscul, lumea lor are proporții colosale. Brațul, care-i susține ei întregul corp, stă arcuit pe spatele dezgolit al mamei. Mișcările lor sincrone mă fac geloasă și dornică să-i întrerup, să o am doar pentru mine. M-agit și plâng, dar pare că ei nu văd și nu se aud decât unul pe altul. Lumina de-afară mă-mbie să adorm, dar ceva mă ține captivă și mă forțez să rămân trează. Vreau să-i tot privesc, să-nțeleg ce-i acolo, ce o ține pe ea și mai ales, ce are el, de o hipnotizează în felul ăsta.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Mă trezesc brusc. E întuneric. Îmi mișc mâinile, apoi picioarele. Mă sperii. Am mult spațiu în jur, mă rostogolesc. Dau peste un gard. Mă lovesc. Mă cuprinde groaza, îmi vine să plâng. Mă abțin. Acum ceva vreme, plânsul aducea cu el la răstimpuri un glas, un scârțâit și o dâră de lumină. Acum nu mai aduce nimic. Nu știu să adorm la loc, privesc îngrozit golul din jur. Am fost cândva purtat prin lume într-un leagăn rotund. Era cald și bine, auzeam zgomote înfundate. Și vocile Lor. Cândva, odată. Niciodată.
Nicolae Popescu
Cu ce te ocupi? îl întreabă ea, după zece minute în care el îi vorbise despre mașinile din garaj. Mai copilăresc, am decât 33 de ani. Au ai mei firmă, nu mă grăbesc. M-am băgat la o licitație, da' am greșit niște foi și nu mă mai lasă tata. Noroc că era treaba aranjată. Își aprinde o țigară, suflă fumul spre ea. Tu muncești? Da, sunt educatoare. Am grijă de bunica, doar ea mi-a rămas. I-am pierdut pe ai mei la trei ani. Trebuie să plec, să-i dau medicamentele. El dă să zică ceva, ea îl oprește: nu, nu ne mai vedem.
