1 (Hazard)
Hazardul (dacă hazard e) face ca în atât de plăcuta librărie Actes Sud (aflată la parterul sediului importantei edituri franceze cu același nume) din Arles, pe masa de "noutăți", alături de Micul Prinț ediția (perpetuă) 2024, în aceeași celebră colecție de buzunar, "Folio", a editurii Gallimard, librarii să fi așezat o carte cu titlul Croire aux fauves ("A crede în fiare", "A crede fiarelor"), multiplu premiată, scrisă de antropoloaga Nastassja Martin (și povestind cum aproape a fost ea mâncată, în Kamceatka, de un urs, aceasta fiind însă nu o moarte, ci o naștere, o înrudire, o "întrepătrundere" cu ursul - o lectură pasionantă), dar și un titlu precum Philosophie féline. Les chats et le sens de l'existence, al filosofului John Gray, planetar cunoscut ca autor al bestseller-ului Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus (despre care până acum am râs, dar pe care acum îmi propun s-o citesc, stilul autorului, cel puțin în cartea despre pisici - aceste ființe natural, direct înțelepte, fără chinurile, nefericirile și speranțele deșarte ale filosofiei - e mult ironic-relativist decât pare).
2 (Triunghiul de aur)
Ce s-ar face, ce ar face filosofia - fenomenologia, în primul rând - fără literatură și mai ales fără poezie, care să o inspire, la care să tragă cu ochiul privind-o cu jind, și pe care s-o invidieze, dându-i, în toate sensurile cuvântului, ocol, înconjur? Nu tocmai regăsirea inocenței "contactului" cu realitatea, a acesului nemijlocit, genuin, ingenuu, "natural", la realitate, pe urmele copiilor și ale animalelor, este ceea ce își propune, dintotdeauna (mai mult sau mai puțin [auto]mărturisit), filosofia, în frunte (în ordine istorică inversă: cel mai aproape de noi), cu fenomenologia?
Or, dacă filosofia trage dintotdeauna cu ochiul și cu sufletul la inocența animalelor și a copiilor (tocmai de aceea, poate, din dorința de a masca și de a refula acest jind, ea "maltratându-le" - excluzându-le, minorându-le, subordonându-le, ignorându-le - bărbătește, viril, superior, suveran), literatura o poate face nu "tehnic", ocolit, "suplementar", precum filosofia, ci naiv, instinctiv, direct, neocolit, "spontan", alăturîndu-li-se într-un triunghi de aur: literatură, animale, copii. Naivitatea literaturii o ajută să ajungă mai ușor, ca din joacă, la "mintea" copiilor și a animalelor, să regăsească dinăuntru inocența lor. (Auto)interzisă, forclusă, rămasă și oprită ea însăși pe margine, într-o falsă poziție de judecător, filosofia "modelizează" "științific" acest triunghi de aur, putându-ne, tocmai, ajuta să înțelegem "la rece" această spontaneitate: calea regală a naivității literaturii către (infra) inocența copilăriei intra-/extra-umane (copii & animale) a forțatei, pretinsei, atât de neotenicei "maturități" (și "modernități": modernitatea ca supra-maturitate) umane (nu numai bărbatul matur, ci Omul ca Adult Modern al evoluției)
Exemplu suprem: Micul Prinț. Cea mai înalt naivă regăsire (non-regresivă, fără nicio regresie infantilizantă: copilul nu este pueril, doar Adultul poate fi infantil) literară (deci infra- sau latent filosofică) a inocenței.
Adică revenire înainte de - sau ieșire din - separații esențialmente tardive precum cele dintre filosofie și literatură sau, și mai profund, mai copilărește-animalic, desen și scris: "Desenează-mi o oaie...", ne scrie scriitorul.
Regăsire a liniei, a căii, a potecii infinit șerpuitoare (vezi finalul, înălțarea la stele, re-cosmicizarea "Pământului oamenilor"), dar (tocmai de aceea) sigure. Prin deșertul care, salvator, indefinit o șterge, o resoarbe.
3 (Politica zilei)
Micul Prinț, Alice..., Robinson Crusoe (etc.): falsă literatură "pentru copii și tineret", anti-Fantasy "Young Adult", subversivă și periculoasă, tocmai de aceea minorată categorial, literatură anti-infantilizare pentru regăsirea copilului din falșii adulți. Fenomenologie de sine, pentru regăsirea libertății imaginației ne-pre-desenate.
"Șarpe boa care mistuie un elefant" sau "pălărie"? Desen ambiguu, plurisemnificant, omografic, de mână: nu știi niciodată ce va ieși, unde vei ajunge, unde te poartă linia, unde te duce (târăște) cărarea. Desenezi: pășești cu mâna, cât vezi cu ochii.
4, 5, 6 (Călătorie spre miezul Pământului) (Înaintez invers. Dau înapoi.)
Retro-grad (dar nu reacționar): toată literatura, literatura ca atare e "literatură pentru copii", dar ea pre-liminar/în același timp trebuie să pre-acteze și "reanimarea", regăsirea copilului, a căii, a liniei desenate, ambigue, șovăielnice, șerpuitoare, către copil - către copilul din noi, miezul Pământului. "A doua venire" a Micului Prinț, din finalul cărții, este un test ironic din partea autorului: a avut efect scrierea lui asupra noastră? La capătul cărții, a re-ieșit Micul Prinț la iveală, a revenit copilul din noi? Operația a reușit?
Chiar: operația "Micul Prinț" a reușit? Să scriem dacă da. Să scriem până când da.
Scrisul: șarpele prin pustiu, "operatorul ontologic" al "înalțării" la "cerul înstelat" din noi.
Pentru că nu există nicio pasăre, nicio vietate, tocmai, aeriană, zburătoare, în Micul Prinț. Operatorul ontologic este o jivină a Pământului și chiar a sub-pământului, "târâtoare": Șarpele. Iar el îl ajută pe Micul Prinț să ajungă înapoi la stele, în stele, pe steaua lui, dar, deși vertical, zborul său - căruia nu întâmplător nu i se precizează sensul - nu este în sus, ci în jos, intra-cata-bazic: Pământul își "ascunde", vital, steaua, steaua Micului Prinț e nu "centrul", ci miezul Pământului. Într-acolo, spre înăuntru și în adânc, fierbinte și strălucitor, are loc zborul de întoarcere, și într-acolo trebuie să mergem să-l facem să se reîntoarcă pe Micul Prinț.
Etic-imanent, nu metafizic-transcendent apofatic, Pământul e steaua, Soarele. Acolo, în noi, dincolo de/în noi, a plecat și numai de acolo se poate întoarce, cu noi cu tot care va fi trebuit să coborâm, să "săpăm", să croim, prin noi, prin carnea noastră, drumul până la el, Micul Prinț.
Scriu nu ca să anunț că se va fi întors, ci tocmai ca să-l pornim să-l găsim. Scris șerpesc, șerpuitor.
Micul Prinț: ante-literatură.
Hazardul (dacă hazard e) face ca în atât de plăcuta librărie Actes Sud (aflată la parterul sediului importantei edituri franceze cu același nume) din Arles, pe masa de "noutăți", alături de Micul Prinț ediția (perpetuă) 2024, în aceeași celebră colecție de buzunar, "Folio", a editurii Gallimard, librarii să fi așezat o carte cu titlul Croire aux fauves ("A crede în fiare", "A crede fiarelor"), multiplu premiată, scrisă de antropoloaga Nastassja Martin (și povestind cum aproape a fost ea mâncată, în Kamceatka, de un urs, aceasta fiind însă nu o moarte, ci o naștere, o înrudire, o "întrepătrundere" cu ursul - o lectură pasionantă), dar și un titlu precum Philosophie féline. Les chats et le sens de l'existence, al filosofului John Gray, planetar cunoscut ca autor al bestseller-ului Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus (despre care până acum am râs, dar pe care acum îmi propun s-o citesc, stilul autorului, cel puțin în cartea despre pisici - aceste ființe natural, direct înțelepte, fără chinurile, nefericirile și speranțele deșarte ale filosofiei - e mult ironic-relativist decât pare).
2 (Triunghiul de aur)
Ce s-ar face, ce ar face filosofia - fenomenologia, în primul rând - fără literatură și mai ales fără poezie, care să o inspire, la care să tragă cu ochiul privind-o cu jind, și pe care s-o invidieze, dându-i, în toate sensurile cuvântului, ocol, înconjur? Nu tocmai regăsirea inocenței "contactului" cu realitatea, a acesului nemijlocit, genuin, ingenuu, "natural", la realitate, pe urmele copiilor și ale animalelor, este ceea ce își propune, dintotdeauna (mai mult sau mai puțin [auto]mărturisit), filosofia, în frunte (în ordine istorică inversă: cel mai aproape de noi), cu fenomenologia?
Or, dacă filosofia trage dintotdeauna cu ochiul și cu sufletul la inocența animalelor și a copiilor (tocmai de aceea, poate, din dorința de a masca și de a refula acest jind, ea "maltratându-le" - excluzându-le, minorându-le, subordonându-le, ignorându-le - bărbătește, viril, superior, suveran), literatura o poate face nu "tehnic", ocolit, "suplementar", precum filosofia, ci naiv, instinctiv, direct, neocolit, "spontan", alăturîndu-li-se într-un triunghi de aur: literatură, animale, copii. Naivitatea literaturii o ajută să ajungă mai ușor, ca din joacă, la "mintea" copiilor și a animalelor, să regăsească dinăuntru inocența lor. (Auto)interzisă, forclusă, rămasă și oprită ea însăși pe margine, într-o falsă poziție de judecător, filosofia "modelizează" "științific" acest triunghi de aur, putându-ne, tocmai, ajuta să înțelegem "la rece" această spontaneitate: calea regală a naivității literaturii către (infra) inocența copilăriei intra-/extra-umane (copii & animale) a forțatei, pretinsei, atât de neotenicei "maturități" (și "modernități": modernitatea ca supra-maturitate) umane (nu numai bărbatul matur, ci Omul ca Adult Modern al evoluției)
Exemplu suprem: Micul Prinț. Cea mai înalt naivă regăsire (non-regresivă, fără nicio regresie infantilizantă: copilul nu este pueril, doar Adultul poate fi infantil) literară (deci infra- sau latent filosofică) a inocenței.
Adică revenire înainte de - sau ieșire din - separații esențialmente tardive precum cele dintre filosofie și literatură sau, și mai profund, mai copilărește-animalic, desen și scris: "Desenează-mi o oaie...", ne scrie scriitorul.
Regăsire a liniei, a căii, a potecii infinit șerpuitoare (vezi finalul, înălțarea la stele, re-cosmicizarea "Pământului oamenilor"), dar (tocmai de aceea) sigure. Prin deșertul care, salvator, indefinit o șterge, o resoarbe.
3 (Politica zilei)
Micul Prinț, Alice..., Robinson Crusoe (etc.): falsă literatură "pentru copii și tineret", anti-Fantasy "Young Adult", subversivă și periculoasă, tocmai de aceea minorată categorial, literatură anti-infantilizare pentru regăsirea copilului din falșii adulți. Fenomenologie de sine, pentru regăsirea libertății imaginației ne-pre-desenate.
"Șarpe boa care mistuie un elefant" sau "pălărie"? Desen ambiguu, plurisemnificant, omografic, de mână: nu știi niciodată ce va ieși, unde vei ajunge, unde te poartă linia, unde te duce (târăște) cărarea. Desenezi: pășești cu mâna, cât vezi cu ochii.
4, 5, 6 (Călătorie spre miezul Pământului) (Înaintez invers. Dau înapoi.)
Retro-grad (dar nu reacționar): toată literatura, literatura ca atare e "literatură pentru copii", dar ea pre-liminar/în același timp trebuie să pre-acteze și "reanimarea", regăsirea copilului, a căii, a liniei desenate, ambigue, șovăielnice, șerpuitoare, către copil - către copilul din noi, miezul Pământului. "A doua venire" a Micului Prinț, din finalul cărții, este un test ironic din partea autorului: a avut efect scrierea lui asupra noastră? La capătul cărții, a re-ieșit Micul Prinț la iveală, a revenit copilul din noi? Operația a reușit?
Chiar: operația "Micul Prinț" a reușit? Să scriem dacă da. Să scriem până când da.
Scrisul: șarpele prin pustiu, "operatorul ontologic" al "înalțării" la "cerul înstelat" din noi.
Pentru că nu există nicio pasăre, nicio vietate, tocmai, aeriană, zburătoare, în Micul Prinț. Operatorul ontologic este o jivină a Pământului și chiar a sub-pământului, "târâtoare": Șarpele. Iar el îl ajută pe Micul Prinț să ajungă înapoi la stele, în stele, pe steaua lui, dar, deși vertical, zborul său - căruia nu întâmplător nu i se precizează sensul - nu este în sus, ci în jos, intra-cata-bazic: Pământul își "ascunde", vital, steaua, steaua Micului Prinț e nu "centrul", ci miezul Pământului. Într-acolo, spre înăuntru și în adânc, fierbinte și strălucitor, are loc zborul de întoarcere, și într-acolo trebuie să mergem să-l facem să se reîntoarcă pe Micul Prinț.
Etic-imanent, nu metafizic-transcendent apofatic, Pământul e steaua, Soarele. Acolo, în noi, dincolo de/în noi, a plecat și numai de acolo se poate întoarce, cu noi cu tot care va fi trebuit să coborâm, să "săpăm", să croim, prin noi, prin carnea noastră, drumul până la el, Micul Prinț.
Scriu nu ca să anunț că se va fi întors, ci tocmai ca să-l pornim să-l găsim. Scris șerpesc, șerpuitor.
Micul Prinț: ante-literatură.